GEEKON

Un geek anonim

THOMAS HARRIS

Hannibal. Înălțarea

Traducere din limba engleză de Liviu Szőke

București, editura Nemira, 2025, 390 p.

Iată că am ajuns, în sfârșit, și la finalul seriei a cărei recenzie am început-o astă vară. Luna aceasta a apărut, la editura Nemira, ultima carte din seria Hannibal, anume Hannibal. Înălțarea. După cum spuneam în recenziile precedente, primele două cărți dintre cele patru au apărut în primăvară, iar toamna aceasta le-am primit și pe ultimele două, așa cum ne așteptam.

Și coperta acestui ultim titlu al seriei mi se pare la fel de potrivită pentru carte ca și copertele romanelor precedente, ilustrând un anumit detaliu, mai mult sau mai puțin subtil, prezent în paginile cărții. Ne întrebam în recenziile cărților precedente dacă ștacheta va fi păstrată la fel de sus până la final. Ei bine, cel puțin din punctul de vedere al copertelor și al calității generale a cărților ca produs, pot spune că standardele înalte s-au menținut (deși nu pot să nu remarc cu tristețe dispariția ilustrațiilor de pe copertele interioare în cazul ultimelor două romane, Hannibal și Hannibal. Înălțarea. Dar, dacă tot s-a produs o inconsecvență, măcar avem o simetrie în această inconsecvență: primele două romane cu ilustrații pe copertele 2 și 3, ultimele două romane fără ilustrații pe copertele 2 și 3. Deci avem două într-un fel, două într-alt fel). De asemenea, aș spune că și nivelul traducerilor (și ele la fel de simetrice în inconsecvența lor, primele două aparținând unui traducător, iar ultimele două altui traducător) s-a menținut sus. Liviu Szőke s-a întors ca traducător și pentru Hannibal. Înălțarea. Această carte este un prequel, așa că, din fericire, nu a mai fost nevoie de munca de uniformizare stilistică despre care vorbeam în recenzia la Hannibal, deci îmi imaginez că procesul traducerii a fost și unul mai lesnicios de data aceasta.

Hannibal. Înălțarea este, așa cum spuneam, un prequel, deci o carte a cărei acțiune se petrece înaintea primelor trei romane din serie. Urmărind pe YouTube un clip despre personajul Hannibal Lecter, am aflat că regizorul filmului Hannibal. Rising, apărut în 2007, anume Peter Webber, l-a „amenințat“ pe Thomas Harris că, dacă nu va scrie o carte despre trecutul cunoscutului personaj, atunci va face el un film în care îi va inventa lui Lecter un trecut. Astfel, mai mult din obligație, Harris lansează în 2006 cartea al cărei nume este preluat de filmul apărut cu un an mai târziu.

Nu pot să nu remarc traducerea foarte stângace în limba română a titlului acestui ultim roman al seriei Hannibal. Din moment ce cartea ne prezintă anii copilăriei, ai adolescenței și ai tinereții lui Hannibal, este clar că rising din titlul original se referă la devenirea lui Hannibal, la experiențele care-l fac pe acesta să ajungă criminalul în serie de mai târziu, lucru care nu are, în mod clar, nicio legătură cu nicio „înălțare“ de niciun fel. Având în vedere faptul că există un precedent, anume Înălțarea dragonului, o traducere la fel de defectuoasă în cultura-țintă a lui rising, putem presupune că „vina“ pentru această alegere stilistică nu-i aparține traducătorului. Niște traduceri mult mai inspirate ar fi fost „ascensiunea“ sau chiar „devenirea“; știu, prima variantă sună clișeic și s-a folosit de mii de ori până acum, iar a doua sună stângaci (și poate și necomercial), dar măcar respectă titlul original și ideea cărții. Mie, ca cititor, „înălțarea“ nu-mi spune absolut nimic despre posibilul subiect al acestei cărți.

Faptul că Înălțarea este un prequel mi-a năruit orice speranță ca Lecter și (mai ales) Starling să se reabiliteze, să se întoarcă din direcția dezastruoasă în care i-a dus autorul la sfârșitul romanului precedent… Păcat… RIP Starling și Lecter!

Pentru a construi povestea din Hannibal. Înălțarea, Thomas Harris pornește de la niște „semințe“ pe care le-a „plantat“, cu intenția de a se lega de ele mai târziu sau nu, în romanul precedent: amintirile doctorului Lecter despre sora lui mai mică, Mischa, care a murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, acțiunea Înălțării începe în anul 1941, pe când Hannibal Lecter avea doar opt ani: „Hannibal Lecter, în vârstă de opt ani și al optulea cu acest nume, stătea în bucătăria din grădină împreună cu surioara lui, Mischa, și le arunca pâine lebedelor negre care pluteau pe apa întunecată a șanțului din jurul castelului“ (p. 9). Vedem că acesta provine dintr-o familie nobiliară lituaniană, tatăl lui, contele Lecter, deținând castelul familiei, construit la începutul secolului al XV-lea (p. 9). Mama lui Hannibal avea, și ea, origini nobiliare (lucru de asemenea menționat în treacăt în Hannibal): „doamna Lecter provenea din familiile Sforza și Visconti, așa că-și adusese cu ea camera de la Milano“ (p. 10).

Micul Lecter dovedește încă din cea mai fragedă pruncie niște calități intelectuale extraordinare (literalmente cea mai fragedă pruncie): „O asculta pe dădacă citindu-i, cu capul legănându-i-se lângă trupul ei în timp ce se uita la cuvintele de pe pagină, iar mai apoi ea îl găsea singur cu cartea, cu fruntea lipită de ea și apoi depărtând-o la o distanță suficientă ca să poată distinge cuvintele, citind tare cu accentul dădacei“ (p. 22). Pentru acest motiv, contele Lecter îl angajează pentru fiul lui pe domnul Jakov, un student exmatriculat de la universitatea din Leipzig pentru faptul că era evreu (p. 23).

Din pricina înaintării fulgerătoare a naziștilor prin Lituania, familia nobiliară Lecter, împreună cu câțiva servitori și cu domnul Jakov, este nevoită să-și ascundă obiectele de valoare și să se retragă la o cabană de vânătoare pe care o deținea în inima unei păduri de pe propriul domeniu, unde supraviețuiește până în iarna lui 1944-1945. Castelul Lecter este preluat de germani și transformat în punct de telecomunicații. Din cauza unor evenimente nefericite, pe care vă voi lăsa pe voi să le descoperiți, aproape întreaga familie Lecter este ucisă, singurii supraviețuitori fiind Hannibal și Mischa. Cei doi copii sunt găsiți, în foarte scurt timp, de o mână de dezertori, niște localnici lituanieni care îi ajutaseră pe naziști în avansarea lor de la începutul războiului și care schimbaseră taberele pe parcursul conflagrației de câte ori fusese nevoie. Iarna foarte grea a acelui an îi forțează pe dezertori să rămână la cabana din pădure, unde, pe lângă faptul că se poartă inuman cu copiii, comit niște fapte mai mult decât inumane pentru a supraviețui, recurgând chiar la acte de canibalism. Așa cum ne-a fost sugerat și în Hannibal, acești dezertori sunt cei care o canibalizează pe Mischa. După ce cabana arde într-un incendiu provocat de bombardamente, dezertorii se fac nevăzuți iar Hannibal fuge în pădure, unde este găsit câteva zile mai târziu de câțiva tanchiști ruși.

Micul Hannibal se întoarce la castelul Lecter, acum transformat de sovietici în orfelinat, unde stă până în 1946, când este luat de-acolo de unchiul lui, Robert Lecter, un pictor renumit care avea propriul castel undeva în apropierea Parisului. Noul conte Lecter (despre care aflăm că, de fapt, folosise ilegal titulatura de „conte“ încă de pe vremea când fratele lui mai mare, tatăl lui Hannibal, era în viață – p. 55) este căsătorit cu Lady Murasaki – nu, nu cu acea Lady Murasaki care a scris Povestea lui Genji, evident, ci cu o urmașă a ei care îi poartă numele, fiica ambasadorului japonez la Paris din perioada războiului.

După toate lucrurile prin care a trecut în perioada războiului, Hannibal rămâne cu mai multe traume, dintre care cele mai serioase sunt golurile de memorie, faptul că nu vorbește și faptul că are coșmaruri în fiecare noapte, țipă în somn sau se trezește țipând. La vârsta de treisprezece ani, de curând mutat în casa unchiului său, noul conte Lecter, Hannibal începe să vorbească într-un mod neașteptat: pe când era la piață cu Lady Murasaki, aude cum aceasta este insultată de un măcelar pe nume Paul Momund. Reacția lui Hannibal este una foarte violentă: îl atacă pe măcelar pe la spate, doborându-l la pământ și continuând să-l lovească. Atât fratele măcelarului, cât și Lady Murasaki, intră în încăierare, astfel că Hannibal nu apucă să-l rănească prea tare pe măcelar. În scurt timp, însă, are ocazia de a-și lua revanșa: folosind o sabia de samurai care a aparținut unui strămoș al lui Lady Murasaki, Hannibal îl pândește pe Momund într-o seară, pe când acesta era singur la pescuit, și-l omoară. Apoi îi taie capul și-l așează pe un altar amenajat în mansarda castelului unchiului său, în fața armurii lui Date Masamune, strămoșul lui Lady Murasaki a cărui sabie a folosit-o pentru a-l omorî pe măcelar. Având în vedere natura extrem de brutală a morții lui Momund, cazul este preluat de inspectorul Popil, venit de la Paris. Deși acesta, fiind foarte inteligent și având o experiență criminalistică bogată, își dă seama destul de repede cine este autorul crimei, totuși Lady Murasaki îl ajută pe Hannibal să iasă din vizorul poliției, creându-i un alibi. Rețineți acest lucru pentru că va fi important puțin mai târziu. Totuși, Hannibal nu va scăpa niciodată de bănuiala inspectorului Popil, care, deși știe că el este criminalul, nu poate dovedi acest lucru din cauza alibiului creat de Lady Murasaki. Cum anume îl ajută Lady Murasaki și de unde îi vine lui Hannibal ideea de a-l decapita pe Momund veți descoperi voi, citind cartea.

Având probleme destul de grave cu inima, contele Robert Lecter moare la puțin timp după ce îl ia pe Hannibal în casa lui (moartea este cauzată de un pic mai mult decât de problemele cardiace, dar nu vă voi strica plăcerea lecturii). Neavând drept de proprietate asupra castelului răposatului ei soț, Lady Murasaki se mută la Paris, în fostul apartament în care locuise tatăl ei cât timp fusese ambasador. Hannibal merge la școala Lycée, locuind cu Lady Murasaki doar în vacanțe. Darurile lui intelectuale și artistice sunt remarcate imediat de către toți profesorii, iar notele lui Hannibal sunt, desigur, excepționale.

La vârsta de optsprezece ani, Hannibal intră la Facultatea de Medicină din Paris, unde este remarcat imediat de renumitul anatomist Dumas, care îl ia ca ucenic. Tot atunci, cu ajutorul unor substanțe halucinogene și al unor metode de auto hipnoză, Hannibal reușește să-și aducă aminte ce s-a întâmplat cu el și cu sora lui, Mischa, la cabana din pădure.

Se pare că, după părăsirea cabanei, respectivii dezertori au găsit tablourile și celelalte obiecte de valoare ascunse ale familiei Lecter și le-au furat. Acum, la câțiva ani după război, trei dintre aceștia locuiesc în Paris, ocupându-se cu diverse afaceri, printre care și vânzarea tablourilor familiei Lecter și a altor obiecte de valoare pe care au reușit să le jefuiască pe tot parcursul războiului; țin, de asemenea, legătura și cu ceilalți doi camarazi ai lor: cu Dortlich, care a rămas în Lituania, și cu Grentz, care a emigrat în Canada. Având în vedere faptul că Hannibal a recunoscut unul dintre tablourile familiei lui în casa unui colecționar de obiecte de artă din Paris pe nume Leet, pe când avea treisprezece ani, îi este ușor să meargă pe firul lucrurilor și să-i găsească pe dezertori. Mai mult decât atât, în scurt timp și aceștia devin interesați de eliminarea lui Hannibal. Astfel, noul scop principal al lui Hannibal este acela de a se răzbuna pe cei care i-au omorât și i-au mâncat sora, plătindu-le, atunci când contextul o permite, cu aceeași monedă. Acesta este, desigur, lucrul care îi deschide lui Hannibal apetitul pentru canibalism.

Deși nu se ridică la înălțimea primelor două cărți din serie (și, aș putea spune, nici la a celei de-a treia), Hannibal. Înălțarea este o carte bună. Doar pentru faptul că ultimele două cărți nu sunt la fel de bune ca primele două nu înseamnă că nu sunt bune deloc. Thomas Harris continuă să scrie bine și să-și pună în valoare unele dintre pasiunile și cunoștințele personale: pasiunea pentru artă, pentru gătit, pentru istorie, pentru societatea înaltă și, de data aceasta, și pentru cultura japoneză (prin crearea lui Lady Murasaki, desigur). Apreciez foarte mult când un autor, deși scrie o carte din obligație, își ia rolul în serios și o face cu conștiinciozitate, așa cum o face Harris aici. Deși, cel mai probabil, nu s-a gândit la acest posibil trecut al lui Hannibal atunci când a creat personajul, Thomas Harris reușește, prin Înălțarea, să-i ofere acestuia un istoric logic și plauzibil. Aici găsim explicații pentru majoritatea aptitudinilor și calităților despre care spuneam în recenzia trecută că-l fac pe doctorul Lecter să fie cam overpowered: intelectul și forța fizică extraordinare sunt un dar nativ. Și talentul la desen este un asemenea dar, însă aici intervine și formarea artistică de care Hannibal beneficiază sub îndrumarea unchiului său și a lui Lady Murasaki. Că tot a venit vorba de Lady Murasaki: de la ea Hannibal învață conduita lui înaltă, bunul simț și bunele maniere. Faptul că instruirea în matematică, fizică și astronomie pe care Hannibal o primește în copilărie de la domnul Jakov „îl ține“ pe acesta dintâi toată viața (adică nu uită nimic) este mai greu de crezut, dar să zicem că are sens, având în vedere intelectul atât de deosebit al acestui personaj fictiv.

Grație faptului că Hannibal a trăit și a studiat atâția ani în Franța ne ajută să înțelegem cum de acesta cunoaște limba franceză atât de bine (nu știm de unde cunoaște toscana și mai ales toscana veche, dar putem presupune că le-a învățat undeva între cartea a patra și prima din serie; nu e nevoie să primim explicații chiar pentru tot). Cu sfătuirea bucătarului de la castelul contelui Lecter, Hannibal învață câte ceva chiar și despre arta gătitului, deci iată încă o ilustrare a originii unuia dintre talentele lui. Interesant este faptul că unchiul lui, împreună cu toți cei de la castel, de altfel, îl lasă pe Hannibal să experimenteze cu lucrurile pe care le învață: să picteze sub supravegherea lor, să gătească sub supravegherea lor etc. Desigur, din scenă nu lipsesc nici instrumentele muzicale, cu care Hannibal se mai „joacă“ din când în când.

Per total, Hannibal. Înălțarea este o lectură plăcută, care te absoarbe cu succes în societatea franțuzească de după Război, cu toate tumulturile ei, cu fantomele trecutului care îi bântuie pe toți francezii, atât pe cei care au partizat cu regimul Vichy, cât și pe cei care consideră că nu au făcut suficient de multe împotriva lui.

Din carte nu lipsesc, însă, părțile negative. Un exemplu ar fi o discrepanță care sare destul de devreme în ochi: în Hannibal ni se spune faptul că micul Lecter era în vârstă de șase ani în iarna lui 1944-1945, pe când în Hannibal. Înălțarea aflăm că în 1941 acesta avea deja opt ani (p. 9).

În ceea ce privește vânătoarea lui Hannibal față de cei care i-au omorât sora, acesta face unele greșeli copilărești, dar să zicem că-l iertăm, având în vedere că are doar optsprezece ani, deci este lipsit de experiență.

Thomas Harris are în continuare o plăcere pentru personajele care trăiesc o viață înaltă deși nu au niciun serviciu și nicio sursă de venit. Practic, meseria lor este aceea de a fi bogați :)) Lady Murasaki trăiește o viață scumpă într-un apartament din buricul Parisului, își permite o menajeră, ieșiri periodice la operă etc., deși este, practic, șomeră :)) Este adevărat că acel apartament a fost al tatălui ei, fostul ambasador, deci nu a trebuit să-l cumpere și nu este nevoită să plătească chirie, dar pentru restul luxului nu avem habar cum anume plătește… Într-un fel, mi-ar plăcea să trăiesc și eu într-o carte de Thomas Harris și să fiu unul dintre personajele care sunt, de meserie, bogate… :))

Apropo de Lady Murasaki: Thomas Harris este cât pe ce să masacreze personajele principale și de această dată… Lady Murasaki este descrisă ca fiind o femeie extrem de frumoasă și de elegantă, aproape o prezență cosmică. Este evident că mulți bărbați o curtează și este la fel de evident că nimeni nu se ridică la înălțimea calităților ei. Totuși, vedem cum Hannibal începe să fie din ce în ce mai mult genul de bărbat care s-ar putea apropia de măsura lui Lady Murasaki. Înțelegeți deja încotro se îndreaptă lucrurile… :)) Toată cartea m-am rugat ca Harris să nu-i cupleze și pe ăștia doi :)) Ei bine, they almost do it, dar mă bucur că de data asta personajele au avut un strop mai multă minte decât autorul însuși…

Ultima înfruntare dintre Hannibal și rivalii lui are loc pe un vas, pe râul Essonne, în timpul nopții. Aceștia din urmă o răpesc pe Lady Murasaki, iar Hannibal se duce să o salveze. După ce Hannibal îi omoară pe toți (nu cred că acesta este un spoiler; din moment ce Lecter va avea un viitor în cărțile deja cunoscute, era clar că-i va învinge), Lady Murasaki se declară de-a dreptul oripilată de faptele acestuia și de monstrul în care s-a transformat: „Ce-a mai rămas în tine ca să fie iubit?“ (p. 246), „Nu, zise Lady Murasaki. Nu. Acum e numai gheață. Nu mai este. A dispărut, nu-i așa?“ (p. 251). Ne întoarcem la ce spuneam mai sus: la vârsta de treisprezece ani, Hannibal l-a omorât și l-a DECAPITAT pe măcelarul Paul Momund, după care i-a adus capul acasă… Cum a răspuns Lady Murasaki la acest fapt: la pupat pe Hannibal pe frunte, l-a îmbrățișat și i-a oferit un alibi pentru a scăpa de poliție… Nu și-a dat seama atunci de faptul că este un monstru? De ce l-a protejat? De ce atunci era ok cu crimele lui, iar acum, brusc, se arată șocată? Știa de mult ce are acesta de gând să facă; abia acum s-a trezit și și-a dat seama cine e și ce e? Mai mult decât atât, în momentul în care realizează (în al treisprezecelea ceas) ce a devenit Hannibal, Lady Murasaki sare peste bordul navei: „apoi fugi afară din cabină, în sus prin tambuchi, după care sări peste chila vasului, plonjând elegant în canal“ (p. 246). Wait… What? Da, femeia sare peste bordul navei. În râul rece ca gheața. Noaptea, în beznă. Cu nimic altceva în jur decât kilometri întregi de câmp gol… Jesus, unde are de gând să se ducă? Ce logică are acest gest? Don’t know… Slavă Domnului că măcar „plonjează elegant“… Chiar și când face un gest mai stupid decât stupizenia însăși, Lady Murasaki reușește să o facă cu grație :))

Și, în ultimul rând, mi-a părut rău că autorul nu ne explică, totuși, ce înseamnă mai exact acest „palat al memoriei“ și, mai ales, ce presupune el. Mi-ar fi plăcut și mie să știu o tehnică pe care s-o aplic pentru a nu uita nimic niciodată :))

Mici bucățele de concluzie am mai tot presărat pe ici, pe colo pe parcursul recenziei, așa că aici voi fi foarte scurt: cu toate minusurile ei (care sunt amuzante, oricum), Hannibal. Înălțarea rămâne o carte bună. Nu extraordinar, dar în niciun caz prost, romanul constituie o lectură plăcută și ușoară. Iar în ceea ce privește întreaga serie, răspunsul la întrebarea pusă în recenziile trecute este: nu, seria nu reușește să rămână la aceeași înălțime literară, dar în niciun caz nivelul nu scade atât de mult încât să merite a fi abandonată pe parcurs.

GEEKON