GEEKON

Un geek anonim

THOMAS HARRIS

Tăcerea mieilor

Traducere din limba engleză de Alfred Neagu și Constantin Dumitru Palcus

București, editura Nemira, 2025, 352 p.

După cum spuneam în recenzia Dragonului roșu, voi continua să scriu despre fiecare carte din seria Hannibal pe măsură ce editura Nemira le va edita pe toate. Următorul roman al seriei, Tăcerea mieilor, continuă acțiunea din cartea precedentă. De fapt, mai bine spus, o continuă și totodată n-o continuă, sau o face doar în anumite aspecte. Voi reveni, desigur, asupra acestui lucru. La fel ca și în cazul romanului Dragonul roșu, editura Nemira a ales să meargă pe aceeași traducere, apărută la editura RAO în anul 2008. Deci cam singura îmbunătățire adusă ediției din Armada, apărută în luna mai a anului curent (pe lângă faptul că avem din nou cartea în librării, desigur) ar fi o copertă nouă, care este cel puțin la fel de frumoasă ca cea a Dragonului.

Tăcerea mieilor este o carte mult mai populară decât precedenta și, aș putea spune, este cea mai populară din întreaga serie. Din câte am auzit, de la noua apariție și până acum s-a vândut mult mai bine decât Dragonul roșu. Acest lucru nu este de mirare, mai ales dacă ați copilărit, așa cum spuneam și în recenzia Dragonului, în anii ’90/2000. Cei care am fost copii atunci am trăit destul de mult timp fără internet și chiar fără computer, așa că ne mulțumeam cu joaca pe-afară (mai ales vara), cu muzica de pe Atomic, TV K Lumea și mai târziu Kiss TV (deși atunci deja multă lume avea computer și acces la internet) și, nu în ultimul rând, cu filmele pe care le puteam vedea la PRO TV (asta dacă nu împrumutam un video de pe la vreun vecin mai avut și închiriam niște casete cu filme). Astfel, Tăcerea mieilor era, alături de Terminator, Rambo, filmele cu Bruce Lee, cu Chuck Norris și multe, multe altele, unul dintre filmele care erau difuzate la televizor cel puțin o dată pe an. Îmi amintesc faptul că taică-miu a văzut filmul de nenumărate ori în vremurile alea (nu cred că a ratat vreo difuzare timp de mulți ani la rând) și, din păcate pentru mine, odată m-a lăsat și pe mine să mă uit… Ceea ce a fost foarte nașpa pentru mine, deoarece eram mult prea mic pentru un astfel de film și evident că m-a traumatizat pe viață… Sau cel puțin așa am crezut eu, pentru că, după ce am citit cartea, am revăzut și filmul și desigur că nu m-a mai speriat deloc acum, la vreo douăzeci de ani după prima vizionare (foarte prematură). Este, într-adevăr, un film bine realizat, câștigător a cinci premii Oscar; vă recomand să vedeți și filmul (după ce citiți cartea, desigur).

După cum spuneam data trecută, acțiunea din cărțile seriei Hannibal se petrece cam în momentul în care a fost scrisă fiecare carte, astfel că, în Tăcerea mieilor, ne aflăm undeva în jurul anului 1988 (anul publicării romanului). Din nou acțiunea cărții începe cu al nostru Jack Crawford; nu-l mai avem, însă, pe Will Graham. Din moment ce acesta a ieșit din scenă (o să presupun că ați citit deja Dragonul roșu), Thomas Harris avea nevoie de un alt personaj în prim-planul investigațiilor FBI-ului. Mai mult decât atât, după cum el însuși ne mărturisește în cuvântul înainte la Dragonul roșu, de data aceasta a dorit să creeze un personaj feminin puternic, lucru de care romanul precedent a cam dus lipsă: „Totdeauna am avut o slăbiciune pentru personajul Dahlia Iyad din Duminica neagră și intenționam să scriu un roman care să aibă ca figură centrală o femeie puternică“. Așa se naște personajul Clarice Starling.

Studentă în ultimul an la Academia FBI de la Quantico, Clarice Starling este remarcată de Jack Crawford pentru calitățile ei evidente: note foarte mari, una dintre cele mai bune trăgătoare cu arma din Academie, absolventă de Psihologie și Criminalistică (p. 11). Crawford o cere personal pe Starling pentru a-i încredința o misiune aparent simplă: aceea de a reuși să stoarcă măcar câteva informații de la doctorul Hannibal Lecter, principalul subiect pe care Crawford și l-ar dori drept colaborator în proiectul PEIV (Programul de Evaluare a Infractorilor Violenți), o bază de date FBI despre criminali și crimele lor, dar conținând și informații de la eventualii supraviețuitori ai tentativelor de omor. Din moment ce doctorul Lecter nu dorește să colaboreze, Crawford o trimite pe Starling la el în speranța că pregătirea ei psihologică îi va suscita interesul celebrului criminal. Desigur, nu este vorba doar despre asta, ci și despre faptul că Jack Crawford vede în Clarice Starling un potențial real și încearcă să o formeze pentru o viitoare carieră FBI: „Fără îndoială că Jack Crawford te apreciază și crede că ești un om competent“ (p. 66), „De bună seamă că ești o tânără eminentă, altfel Crawford nu și-ar fi bătut atâta capul cu tine“ (p. 209). De altfel, el este cel care va crede întotdeauna în ea și nu se va dezice de ea până la capăt.

Desigur că acțiunea cărții ia o altă turnură. Doctorul Hannibal Lecter nu este deloc interesat să colaboreze cu Starling și să completeze chestionarele pentru proiectul PEIV: „— Și eu. FBI-ul a refuzat prostește să-mi trimită Law Enforcement Bulletin, dar am făcut eu rost de el de la anticariat, mi-am procurat revista News și mai am și revistele de psihiatrie. În ele criminalii în serie sunt împărțiți în două categorii: cei organizați și cei dezorganizați. Ce zici de asta?/ — E ceva… fundamental. Evident că ei…/ — „Simplist“ e cuvântul de care aveai nevoie. De fapt, cea mai mare parte a psihologiei e puerilă, agent Starling, iar partea care se aplică în Științele Comportamentale e la același nivel cu frenologia. Psihologia nu are prea multă materie din start. Du-te la orice catedră de psihologie și uită-te bine la studenți și la facultate: o să vezi niște bieți radioamatori entuziaști, sau niște tocilari cu deficiențe de personalitate. Nici pe departe cele mai strălucite minți din campus. Organizați și dezorganizați, idee de doi bani“ (pp. 26-27), „Ah, agent Starling, crezi că mă poți diseca pe mine cu un instrument atât de bont?“ (p. 28). În schimb, atât Lecter, cât și Starling sunt mult mai interesați de așa-numitul „Buffalo Bill“, un criminal în serie căutat de FBI, care omoară femei, după care le jupoaie pielea de pe anumite părți ale corpului și aruncă trupurile neînsuflețite în râu. Desigur, Starling este cu adevărat interesată de prinderea criminalului, dar pentru doctorul Lecter discuția despre Buffalo Bill nu este decât o curiozitate, un mijloc de a se distra în acea detenție plicticoasă: „Dar ai putea face rost de dosarul lui Buffalo Bill. Rapoartele și fotografiile. Vreau să le văd./ «Cred și eu că vrei»“ (p. 63).

De fapt, întregul context al acțiunii înclină încă de la bun început spre așa-numitul „Buffalo Bill“. Crawford este, și el, mai interesat de cunoștințele doctorului Lecter pentru a se putea folosi de ele în urmărirea acestui criminal mai degrabă decât de formularele PEIV: „— Sunteți la ananghie – Buffalo Bill, și chestiile din Nevada, zise Starling./ — Te-ai prins. Vechea poveste: n-am oameni“ (p. 13). Lecter o pune încă de la bun început pe Clarice Starling pe o pistă care conduce către Buffalo Bill; el își dă seama din prima clipă cine este criminalul: îl cunoscuse cu câțiva ani în urmă, pe vremea când activa ca psihoterapeut, prin prisma faptului că Buffalo Bill avusese o relație de scurtă durată cu unul dintre pacienții lui. Iar Starling pare că și-ar dori să facă și ea parte dintre cei care investighează crimele și lucrează la găsirea ucigașului.

Lucrurile intră pe un făgaș neașteptat pentru toată lumea în momentul în care următoarea fată răpită de Buffalo Bill este nimeni alta decât Catherine Baker Martin, fiica senatoarei de Tennessee Ruth Martin. Ruth Martin o supraveghea foarte îndeaproape pe fiica ei; în momentul în care constată că fata nu mai răspunde la telefon, dispariția ei este anunțată. Nimeni nu vrea să se gândească la ce mai rea posibilitate, anume aceea că răpitorul ar putea fi chiar Buffalo Bill: „Nimeni nu vorbea despre cea mai rea posibilitate“ (p. 113). Până în zori, însă, poliția confirmă identitatea răpitorului: „Puțin înaintea zorilor, o patrulă de poliție din Memphis, care primise o reclamație că un necunoscut bântuia pe Winchester Avenue, opri un bătrân care aduna cutii de aluminiu de pe marginea drumului. În căruciorul lui fu găsită o bluză de damă, încheiată cu nasturi în față. Bluza era spintecată la spate ca cele pentru înmormântare. Eticheta de la spălătorie arăta că era vorba despre bluza lui Catherine Baker Martin“ (p. 113). Hainele victimelor lui Buffalo Bill, astfel tăiate la spate și aruncate undeva aproape de locul răpirii, devin un fel de semnătură a acestui criminal; astfel, faptul că el este răpitorul devine un lucru de netăgăduit.

De aici se dezlănțuie o întreagă desfășurare de forțe, dar și o întreagă nebunie, aș putea spune. Televiziunile vorbesc neîncetat despre incident, iar senatoarea Ruth Martin își aruncă în joc toată influența politică de care dispune pentru a încerca să-și salveze fata. Mai mult decât atât, având în vedere precedentele crime, cu toții știu că au la dispoziție maximum 72 de ore pentru salvarea lui Catherine. Această cursă contra cronometru ține atât personajele, cât și cititorii cu sufletul la gură.

Thomas Harris face un lucru interesant cu contextul pe care-l creează: și în Dragonul roșu aveam acest sentiment de urgență cu privire la prinderea criminalului, dar acolo investigatorii aveau o lună la dispoziție până când criminalul urma să ucidă din nou și nu era vorba despre nicio influență politică, astfel că FBI-ul își putea face treaba în stilul obișnuit. În Tăcerea mieilor, în schimb, fiind vorba despre fiica unui om politic, apare un tip total diferit de presiune: senatoarea Ruth Martin se implică foarte mult în tot procesul, intervine peste instituțiile statului, dictează cine să se ocupe de caz și cum anume să se ocupe și tot așa. Lui Crawford aproape că i se ia cazul (ba chiar se vorbește despre pensionarea lui forțată), iar Starling este retrasă brutal din investigație: „Ordinele tale sunt cele pe care ți le dau eu acum! În acest moment nu te mai afli în subordinea lui Jack Crawford. Revii imediat sub aceeași jurisdicție ca orice alt student, iar treaba ta e la Quantico, m-ai înțeles? Ai un avion la două și zece. Ai grijă să nu-l pierzi!“ (p. 209). Vedem, deci, și o altă fațetă a mecanismului instituțional cu care ne-am familiarizat în romanul precedent: ce se poate întâmpla când peste investigație intervin puterea și influența politică, interesele și, mai ales, emoțiile.

Desigur că senatoarea Ruth Martin află de la bun început faptul că doctorul Lecter cunoaște identitatea criminalului. Astfel, din dorința de a se face remarcați, tot felul de oameni se erijează în cei care pot media comunicarea dintre Lecter și doamna senator, lucru care îngreunează o dată în plus tot procesul de identificare, urmărire și prindere a criminalului. Evident, însă, doctorul Lecter n-are de gând să ofere pe tavă adevărata identitate a lui Buffalo Bill. Așa cum spuneam și mai sus, una dintre foarte puținele lui metode de destindere este aceea de a se distra prin a-i ațâța și a-i pune pe piste false pe cei din poliție și din FBI; astfel, doctorul Lecter oferă doar informații false, jumătăți de adevăruri și adevăruri plate care nu ajută prea mult: „Aici nu e o presupunere. S-ar putea să aibă dreptate, și ar fi putut să-ți și spună de ce. Dar a vrut să se joace cu tine în cazul ăsta. Asta e slăbiciunea lui, singura pe care am detectat-o: îi place să fie deștept, mai deștept decât oricine. Și de ani de zile se joacă de-a geniul“ (p. 95). Totuși, doctorul Lecter îi furnizează lui Starling (și numai ei) câteva informații care se vor dovedi a fi valoroase, dar nici ei nu-i spune niciodată direct cine este criminalul.

Aș putea spune că Tăcerea mieilor este o carte la fel de bună precum Dragonul roșu. Dar este o carte bună într-un fel diferit. Suspansul pe care-l oferă este diferit, implicațiile psihologice sunt, de asemenea, diferite, și chiar și modul de acțiune al FBI-ului este diferit (din motivele despre care vă vorbeam mai sus). Revenind la ce spuneam la început, Thomas Harris face din această carte o continuare reușită a Dragonului roșu. Prin elementele de noutate pe care le aduce, prin noile paradigme ale cadrului deja consacrat, el reușește să construiască Tăcerea mieilor astfel încât să nu-i dea cititorului senzația de more of the same. Deși lumea cărții este aceeași cu cea din Dragonul roșu, cumva totul este și se simte diferit. Pe de altă parte, Thomas Harris este capabil să țină vasta documentare necesară pentru scrierea cărții la un nivel la fel de înalt: dacă în Dragonul roșu ne-a arătat cât de bine cunoaște procedura de investigație criminalistică, pentru Tăcerea mieilor a fost nevoie de o minuțioasă cercetare în alte câteva domenii, printre care cel al croitoriei, pe care țin în mod special să-l menționez (pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, n-o să vă spun de ce a avut nevoie autorul să învețe detalii despre croitorie).

Nu pot spune nimic negativ despre Tăcerea mieilor; totuși, ar fi două lucruri demne de notat. N-aș spune că sunt minusuri, inconveniente sau lucruri supărătoare, întrucât cartea este perfectă așa cum este, dar nu pot să nu fac aceste comparații cu Dragonul roșu: în primul rând, Francis Dollarhide mi s-a părut un villain mult mai interesant decât Buffalo Bill. Harris încearcă, într-adevăr, să ne ofere un insight despre trecutul și situația lui Buffalo Bill, dar cu mult mai puțin succes decât în primul roman, aș zice. Ca o paranteză, mi se pare că actorul Ted Levine face un rol absolut excepțional interpretându-l în film pe Buffalo Bill (aduce și câteva elemente de noutate față de carte) și este păcat că nu a primit măcar o nominalizare la premiile Oscar pentru performance-ul lui. Poate că această conturare mai precară a personalității lui Buffalo Bill are ca motiv și al doilea lucru pe care vreau să-l menționez, anume faptul că Hannibal Lecter totally steals the show! Așa cum spuneam și în recenzia la Dragonul roșu, Thomas Harris și-a dat seama ulterior de potențialul personajului pe care l-a creat, lucru confirmat de autor însuși în cuvântul înainte la Dragon, despre care vorbeam și mai sus: „Ani de zile mai târziu, când am început să scriu Tăcerea mieilor, habar nu aveam că doctorul Lecter va apărea din nou“. Conversațiile dintre Hannibal Lecter și Clarice Starling sunt cât se poate de interesante și aș spune că ele sunt cele care dau miezul psihologic al acestui roman (pe când în Dragonul roșu miezul psihologic consta în personalitatea antagonistului, Francis Dollarhide).

Pentru că tot suntem la partea privitoare la lucrurile negative ale cărții, cred că unii cititori pot găsi destule cusururi pe care să le impute romanului (sau autorului). Poate unii vor găsi cartea ca fiind una misogină (sau, cel puțin, conținând destule remarci misogine). Clarice Starling este o tânără studentă, descrisă ca arătând foarte bine. Ea este înconjurată, în lumea FBI-ului anilor ’80, în cea mai mare parte de bărbați. Mulți dintre aceștia o desconsideră, atât din cauza vârstei, cât și din cauza faptului că este femeie, iar unii nu văd în ea decât un instrument sexual: „Păi, dacă ea crede că arată destul de mișto, eu cam aș fi de părerea ei, replică altul. Aș băga nasu’ acolo ca-ntr-o mască de gaze“ (p. 82). Totuși, trebuie să ne dăm seama de intenția autorului, care este, din punctul meu de vedere, una clară: Thomas Harris nu include în carte aceste replici, remarci și episoade pentru că ar fi el însuși misogin (așa cum spuneam și mai sus, ne-a și zis în cuvântul înainte la Dragonul roșu faptul că a dorit să creeze un personaj feminin puternic), ci pentru că vrea să-i impregneze cărții un suflu realist. El vrea să ne prezinte lucrurile așa cum erau și să ne arate că societatea americană a anilor ’80 era, încă, una deloc lipsită de sentimente misogine. Însă Starling este, într-adevăr, un agent foarte capabil, cu multe calități. Până la sfârșit, ea le dovedește tuturor de ce este în stare și, așa cum ziceam, Jack Crawford crede întotdeauna în puterile ei (și cred că aici este, de fapt, vocea lui Thomas Harris, nu în remarcile misogine).

Vă recomand Tăcerea mieilor cu mare entuziasm, mai ales că ar fi și păcat să nu mergeți și la această carte dacă ați citit deja Dragonul roșu. Mai avem două cărți de acoperit pentru a completa seria Hannibal. Vor veni și celelalte recenzii pe măsură ce vor apărea cărțile. Până acum, la jumătatea seriei, pot spune că aceasta s-a menținut la înălțime.

GEEKON