GEEKON

Alexandra Ghenghea/ Flash Fiction

La început a fost sămânța. Se spune că a stat în pământ aproape un an, până ce a încolțit și și-a înălțat vârfurile lemnoase deasupra noastră. Din clipa aceea rădăcinile i s-au întărit și a crescut repede. Trunchiul s-a îngroșat, iar miile de ramuri s-au curbat înainte să atingă norii și au umbrit pământul.

Mulți au crezut că era un copac, dar marak venise din ceruri. Cu timpul și-a înmulțit și și-a împletit crengile, acoperind lumea cu totul. Niciun fir de lumină n-a mai pătruns prin scutul de lemn.

Majoritatea speciilor au dispărut, ca și cum n-ar fi fost niciodată. De atunci marak a devenit lumea noastră, așa cum o știm.

Puțini au știut cum să supraviețuiască și s-au adăpostit.

Noi însă ne-am adaptat. Suntem ca ciupercile străvechi care cresc în bezna umedă a peșterii și nu au nevoie de soare. Suntem ființe ale umbrelor, ne-am învățat să vedem prin întuneric, așa cum strămoșii noștri trăiau cândva în lumină.

Se spune că nimeni nu-l poate privi pe marak și nimeni nu poate supraviețui umbrei lui. La început, mulți au pierit străpunși de lăstarii și crengile ce se întindeau la tot pasul. Trunchiul său a adunat atâta moarte, încât a crescut și a devenit uriaș. Astfel, a putut să îmbrățișeze strâns pământul și să-l sufoce, curmând viața tuturor organismelor.

Nu s-a mai mișcat de atunci.

Însă cei care l-au privit sau au fost atinși de umbra lui, au halucinat, uitând cine erau. Se spune că s-au pierdut în sinea lor, iar când i-au auzit chemarea, și-au părăsit ascunzătorile ca să devină una cu marak. I-au dăruit mintea și trupul și s-au unit cu el, într-o singură ființă.

Nimeni nu mai știe cât timp a trecut de când intrarea în peștera noastră a fost astupată și ne-am rupt de exterior. Unii spun că marak a venit cu mii de ani în urmă, alții cred că a fost dintotdeauna cu noi.

Însă nimic nu e veșnic, așa că, la răstimpuri, printr-o ieșire îngustă, păstrată anume pentru asta, cineva este trimis afară, în speranța că va găsi o schimbare. Ultimul a părăsit peștera înainte să mă nasc eu. Nu s-a mai întors. Niciunul dintre cei plecați nu s-au întors.

Dacă marak este încă afară, înseamnă că umbra și ramurile lui acoperă peștera.

Totuși, specia noastră s-a adaptat, aici, în adâncul pământului. Dacă marak este încă afară, ceva din el este și înăuntru, în aer, în apă, în noi. Unii sunt chiar în stare să-l simtă, îl văd în vis și cred că ramurile i s-au umplut de spini uriași, alții tresar, spunând că îi pot auzi răsuflarea șuierătoare care face pământul să tremure.

Am supraviețuit și continuăm să o facem. În peșteră avem cele necesare și putem rămâne multă vreme aici, alături de ciuperci, licheni și puținele specii care s-au adaptat la întuneric.

De ceva timp a apărut o umbră, un fir cenușiu care se strecoară printre pietre și străpunge întunericul. Deși slabă, noi o putem distinge cu ușurință. Trebuie să fie lumină. Nu ne amintim soarele, nici nu ni-l putem închipui cu adevărat, pentru că îl cunoaștem doar din povești, dar credem că începe iar să răsară.

În curând cineva va fi trimis afară. Le-am spus că vreau să fiu eu. Poate că nu mă voi mai întoarce, cum nu s-au întors nici cei trimiși înaintea mea. Poate că marak a plecat. Dar poate că specia noastră s-a adaptat între timp la umbra lui.

Dacă nu am evoluat încă, o vom face și, în cele din urmă, vom fi imuni la marak.

Îmi asum riscul și părăsesc peștera. Vreau să văd lumina. Dacă nu eu, atunci următorii vor fi martorii unui nou răsărit.

GEEKON