GEEKON

Alexandru-Codruț Ivașcu

Marian Coman este redactor și coordontor al imprinturilor Armada și Orion ale editurii Nemira. Și-acum că am trecut peste prezentarea tehnică, în spiritul lui Silviu Mânăstire, să vă spun eu cine este Marian Coman. Marian este Geek, fost scenarist (și viitor, sper eu) de bandă desenată, pasionat de desen, scriitor de literatură fantastică, cititor, performer, și probabil și alte lucruri pe care le ține secret sau care îmi scapă.

ACI: Ai debutat cu o ilustrație, dacă îmi aduc bine aminte. Ai schimbat apoi registrul și ai trecut la scris. Ai făcut schimbarea asta de tânăr, deși am observat că te-ai întors și la ilustrații. Muți spun că există o diferență, în procesul creativ, între desen și literatură. Cum știi că ceva e menit să fie text sau ilustrație?

MC: Adevărul este că nu știu. Adică, în mintea mea, de cele mai multe ori, totul pleacă de la o imagine. Dar nu este vorba despre o imagine statică, ci mai curând despre ceva fluid sau despre imagini diferite care construiesc aceeași stare, același loc sau același personaj. O vreme, am încercat să îmi scot imaginile astea din minte cu ajutorul desenului. Fără studii în domeniu, a venit un moment când am realizat că tușul și creionul nu-mi mai sunt de ajuns. Am încercat, apoi, să desenez folosind cuvinte, și așa s-au născut primele mele povestiri. Procesul creativ, execuția propriu-zisă, diferă, e adevărat, între text și ilustrație, dar, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile pleacă din același punct.

ACI: Ai lucrat în presă mult timp, apoi, printr-o întâmplare fericită, ai cunoscut câțiva oameni cu un proiect care va fi ajuns să fie cea mai de succes bandă desenată din România. Ai petrecut apoi o perioadă ca scriitor cu normă întreagă, fiind scenarist pentru revistele Harap-Alb Continuă! și Tinerețe fără Bătrânețe. Cum a fost să îți vezi un vis împlinit și care a fost momentul când ai realizat că poate tu trăiești acum ceea ce îți imaginai când scriai primele povestiri?

MC: Cred că tot ce am, tot ce am făcut și tot ceea ce fac, tot ce sunt și tot ce simt se datorează literaturii și încrederii ăsteia, uneori încărcată de multă naivitate și, în ciuda faptului că sunt agnostic, de o formă de misticism, că scrisul îmi conduce viața. Am lucrat în presă fiindcă mi-am dorit să fiu aproape de cuvinte, să trăiesc din scris. Am început scriind reportaje, specia jurnalistică cea mai apropiată de literatură, și am încercat mereu să strecor literatura în ziarele pentru care am scris, fie în propriile texte, fie în pagini dedicate ori în suplimente. Colaborarea mea cu HAC! s-a născut dintr-o întâmplare, dintr-un mesaj pe Facebook, și nu m-am gândit nicio clipă că un schimb de amabilități va deveni un punct de cotitură atât de important pentru parcursul meu. Uneori viața te pune în fața unor alegeri complicate. Și să știi că nu mi-a fost ușor, atunci, să renunț la jobul de la ziar, la o carieră de vreo cincisprezece ani în presa locală, la o poziție confortabilă și respectată într-o comunitate formată din două orașe mari din România. Nu sunt sigur că a fost vorba despre curaj sau despre naivitate, dar cu siguranță a fost vorba despre încrederea în ideea care m-a urmărit din adolescență, ideea despre care îți vorbeam, că scrisul îmi conduce viața. Și m-am lăsat condus de scris și de povești. Am realizat, din momentul în care am renunțat la contractul de muncă pe care îl aveam cu ziarul la care lucram, că îmi trăiam visul. Și m-am bucurat de el: am scris, cred, vreo 800 de pagini de scenarii de bandă desenată și două romane în perioada aia. A fost o etapă foarte creativă și productivă, o etapă în care am lucrat cu mulți oameni extraordinari, o etapă în care am învățat mult și în care am descoperit, inclusiv în mine, lucruri despre care nu aveam habar că există.

ACI: Ai fost prezent la multe ediții ComicCon cu standul HAC!. Membrii fandom-ului au această bucurie de a fi deosebit de entuziasmați când vorbesc despre lucrurile care le plac. Văzând imagini și auzind povești, este clar că atmosfera asta nu lipsea de la întâlnirile cu voi. Sunt persoane care acum vorbesc despre ce ați creat voi cu același entuziasm cu care vorbești tu despre Dune. Cum a fost să primești energia aia? Mai exact, cum erau întâlnirile cu fandom-ul?

MC: Una dintre imaginile care îmi vin în minte din perioada aia este de la lansarea primului număr din TFB. Se întâmpla la ComicCon și îmi amintesc sala arhiplină. Erau sute de oameni acolo, la un eveniment de lansare a unei reviste românești, iar întrebările nu conteneau. Oamenii stăteau la coadă la microfon ca să ne întrebe lucruri despre povestea noastră. Nu o să uit nici întâlnirile de la sediul HAC!, micile noastre petreceri cu cititorii, care se întindeau până târziu, cum nu o să uit nici primul cosplayer care a venit la standul nostru de la ComicCon, costumat în unul dintre personajele despre care scrisesem cu câteva zile înainte. Am avut, pentru o clipă, senzația că îmi pierd mințile și că am halucinații. 😊 Ceea ce este cu adevărat extraordinar e că o mare parte dintre cititorii de atunci sunt în continuare alături de mine. Pe unii îi știu de când erau adolescenți și îi revăd acum la evenimentele la care particip, așa cum a fost, de pildă, lansarea romanului Ultima carte, din Cărturești Carusel, unde au venit într-un număr copleșitor. Cu unii am ajuns să colaborez în diverse proiecte, iar alții continuă să îmi scrie, deși au părăsit România. Legăturile acestea pe care le am cu cititorii nu seamănă cu nimic altceva, ele au o profunzime aparte. Îi zăresc pe unii dintre oamenii care mi-au citit poveștile la târgurile de carte sau la alte evenimente și ne înțelegem, cumva, din priviri, deși nu am schimbat prea multe cuvinte. Și sunt recunoscător că mi se întâmplă asta, cum sunt recunoscător pentru toate recenziile de pe Goodreads, pentru toate mesajele de pe Facebook ori Instagram, pentru scrisorile pe care le primesc din când în când, la câte un eveniment. Însă cel mai recunoscător le sunt acestor cititori pentru faptul că mi-au lăsat personajele și cuvintele să se cuibărească, pentru o vreme, în mințile lor.

ACI: Deși proiectul HAC! s-a încheiat, încă poți fi în continuare vizitat la ComicCon, doar că ai schimbat standul. Ești, în prezent, coordonatorul imprinturilor Armada și Nezumi de la Editura Nemira. Armada este, alături de Paladin (imprint al Editurii ART), principalul furnizor de literatură SF și Fantasy din România, iar Nezumi este singurul furnizor de manga în limba română. N-am să te întreb ce planuri ai pentru anul viitor; în schimb, există o curiozitate pe care oamenii o au, mai ales publicul tânăr. Dat fiind că există, cu siguranță, cărți care ți-au plăcut, dar pe care nu le-ai publicat, cum alegi ce carte să publici și cât de mult intervine fanul Marian Coman în decizie?

MC: Uite că de când mi-ai trimis întrebările și până am apucat să îți răspund s-au întâmplat lucruri. Din acest final de septembrie, proiectul Nezumi este coordonat de colega mea Andreea Roșeț, care a fost până acum redactorul coordonator al imprintului. Andreea a fost încă de la început la Nezumi, este un profesionist desăvârșit și e, la rândul ei, pasionată de manga, așa că lucrurile curg firesc. Pentru o perioadă, pe lângă Armada, eu o să coordonez și imprintul Orion, dedicat volumelor de nonficțiune străină de la Nemira. Acum, revenind la întrebare, o să îți spun că selecția e un proces care are mai multe componente și toate sunt foarte importante. Să zicem că la început e fanul. El adulmecă, el îmi bagă sub nas lucruri, el pescuiește, dintr-o mare întreagă de manuscrise, de cărți extraordinare, din cataloage, oferte, rapoarte, recomandări, informații și zvonuri. După aceea intervin toți ceilalți factori. Mult mai obiectivi, mult mai pragmatici. Unii țin de oportunitatea publicării, de costuri, de numărul de pagini, de profilul autorului, de cât de încărcat e planul editorial. Fiecare proiect pe care îl propun trece, apoi, prin filtrul unui board editorial din care fac parte colegii mei editori, dar și colegi din management, marketing și alte departamente. Când propun un proiect, e important să am suficiente argumente cât să îi conving pe toți. Chestiunea e simplă, la urma urmei: dacă nu aș fi în stare să îmi conving colegii să investească energie și bani într-o carte, de ce ar investi cititorii?

ACI: Există un zvon pe care îl mai confirmi și tu din când în când. Mă refer la faptul că îți dorești să fii mangaka. Am văzut ilustrațiile din noua ediție a volumului Omulețul din perete, am văzut și ilustrațiile pe care le-ai postat în online ca parte a campaniei de promovare a noului tău roman, Ultima carte. Desenezi și scrii povești, și ținând cont de faptul că ai obiceiul de a-ți îndeplini visurile, există vreo șansă să vedem, peste câțiva ani, o manga făcută de Marian Coman în imprintul Nezumi?

MC: Am multe visuri. Și teama mea este că nu o să am vreme să mi le îndeplinesc pe toate. Da, îmi doresc să desenez. Înainte de asta, îmi doresc să învăț să desenez mai bine. Și una, și cealaltă însemnă că am nevoie de timp. În plus, îmi doresc să scriu. Îmi doresc să scriu mai mult. Iar peste toate astea, trebuie să lucrez, adică să citesc, să locuiesc în lumile altor scriitori. Locuind în ele, îmi este dificil să construiesc propriile lumi. E marele conflict pe care mă străduiesc să-l gestionez. De cealaltă parte, nu, nu o să fie publicată o manga de Marian Coman în imprintul Nezumi. Mai întâi pentru că Nezumi nu publică autori români și nu cred că o să o facă foarte curând. Apoi, pentru că respect mult ideea de manga și cred că ea este specifică unei anumite culturi. Dacă o să desenez vreodată o poveste, ea va fi o bandă desenată care va fi impregnată de specificul teritoriului în care trăiesc, de cultura europeană, în general, și de cea română în particular, dar mai ales de proprii demoni, așa cum este și proza mea.

ACI: Am observat că editurile devin din ce în ce mai precaute cu titlurile pe care le publică; există o sumedenie de factori care intervin în procesul de publicare. Să spunem că editura ți-ar da undă verde pentru trei titluri/ serii, câte unul/ una pentru fiecare imprint, și că nu îi interesează outcome-ul. Ce ai alege să publici în Armada, ce ai alege să publici în Armada Comics, și ce ai alege să publici în Nezumi?

MC: Asta e o întrebare la care o să răspund doar parțial. În primul rând fiindcă, așa cum ai spus, am obiceiul să îmi împlinesc visurile și, așa stând lucrurile, ar fi o eroare strategică să îmi dezvălui dorințele ascunse. 😊 O să spun doar două nume de autori pentru Armada, fiindcă sunt destul de aproape să îmi împlinesc aceste dorințe: Philip K. Dick și Arthur C. Clarke, alți doi dintre zeii literari ai adolescenței mele.

ACI: Aminteam mai sus de entuziasmul cu care vorbești atunci când apare Dune în discuție. Cu siguranță nu este singurul lucru care trezește brusc acest discurs pasional. Fiecare geek are ceva despre care poate vorbi la nesfârșit, despre care știe amănunte, fun/ stupid facts, istoria personajelor, timeline etc. Așa că am o ultimă curiozitate: ce te face să intri în full geek mode?

MC: Nu aș vrea să te dezamăgesc, dar să știi că nu am fost tipul acesta de cititor decât în adolescență. Adică, da, sunt cărți pe care le iubesc și de care m-am îndrăgostit la vârste diferite ‒ Dune este una dintre ele, e adevărat, apoi câteva romane de King, seria Cântec de Gheață și Foc a lui Martin, trilogia Corăbiile însuflețite de Robin Hobb, ca să mă rezum numai la universul SF&F ‒, dar pasiunea mea pentru ele nu a atins niciodată punctul acela care să mă facă să caut dincolo de poveste, să încerc să deslușesc enigme neexplicate de autori, să desenez arbori genealogici și să rețin tot soiul de lucruri mai mult sau mai puțin legate de cărți, deși, într-un fel, i-am invidiat pe cititorii care fac asta și am fost mereu un bun ascultător atunci când i-am întâlnit.

GEEKON