Cartea lui Edward Ashton, Mickey7, e posibil să te atragă instant dacă o iei de pe raftul librăriei și citești puțin pe spatele ei. Cel puțin asta s-a întâmplat cu mine. Trebuie să menționez că în momentul în care am văzut cartea, habar nu aveam că anul acesta urmează să iasă un film după ea, o adaptare, este cuvântul corect, iar dacă citești cartea o să speri ca filmul să fie măcar puțin diferit de ea.
În pirmul rând vreau să menționez ceva necesar. Primul lucru pe care îl vezi pe coperta IV (că e scris foarte mare) este un citat din Transfer Orbit: Un thriller trepidant, plin de acțiune E necesar să pun acest disclaimer. Absolut nimic din citatul acesta nu e adevărat. Cartea nu e un thriller trepidant, nu este un thriller deloc, nu are absolut nimic din ce ar putea o face să treacă drept thriller, dacă ar fi să forțăm ideea asta, am putea vobi doar despre construcția narațiunii, că se întâmplă pe două fire temporale Atât. Iar partea de plin de acțiune, e oarecum adevărată dacă vrei ca prin acțiune să te referi și la dialog, mâncat în cantina, dormit în pat.
Premiza cărții este genială. Mickey Barnes devine înlocuibil pe o stație spațială care are misiunea de a coloniza o planetă nouă, Niflheim. Ce este un înlocuibil? Asta e partea interesantă, de fapt, e cea mai interesantă parte din roman. Înlocuibilul este o persoană care, printr-un process tehnologic avansat, atunci când moare, i se poate regenera un nou corp cu amintirile aproape intacte. Aproape intacte adică cu toate amintirile pe care le avea corpul precedent înainte să își facă upload în baza de date. O idee genial, după cum am spus. Nouă? Categoric nu.
Cartea se deschide perfect. Ba chiar cred că e una dintre cele mai bune propoziții cu care s-a deschis o carte vreodată: Asta va fi cea mai tâmpită moarte a mea. Și așa facem cunoștință cu Mickey7 (da, cartea începe cu a 7-a versiune a lui Micey Barnes) care este într-o misiune de recunoaștere (deci începem și cu una dintre cele 3 sau 4 secvențe care fac romanul plin de acțiune) și reușesște să cadă într-o groapă alături de localnicii planetei pe care ei îi numesc Târâtoare, un fel de creaturi tip omidă gigantică. Din punctul acesta se dechid cele două ploturi ale cărții: Mickey7 reușește cumva să supraviețuiască și se întoarce la dom, doar ca să descopere că a devenit multiplu; și povestea cu târâtoarele despre care nimeni nu știe prea multe și urmează să descoperim ce se întâmplă cu ele.
Totul sună foarte bine doar că ambele ploturi sunt foarte plictisitoare, nu duc absolut nicăieri și totul, înafară de Mickey7, este tratat extrem de superficial. Dacă ar exista genul ultra soft SF, acolo aș încadra cartea. Partea de Science lipsește cu desăvârșire, nu este aproape nimic explicat, nu există aproape niciun detaliu. Domul, nu știm nimic despre el cu excepția a 3-4 camere, Habar nu avem cât e de mare, cum funcționează anumite lucruri de acolo, how the fuck is constructed? E rotund? E pătrat? E hexagonal? Cum sunt împărțite camerele astea? Nu știe nimeni. Reciclatorul, în care este aruncat Mickey de fiecare data când moare ni se spune cum funcționează. Bagi corpul pe sus și pe jos iese pasta de proteine. Cum? Dracu știe.
Trebuie să discutăm și despre personaje, care, sunt pe acolo. Mickey7 e bine cosntruit, avem backstory, știm cum a ajuns pe navă, știm cum gândește. Celelalte personaje? Păi pare că sunt puse acolo că nu putea Mickey7 toată cartea să fie singur prin dom. Marshall e natalist, Gomez e un tip care face perfect orice și cel mai bun prieten al lui Mickey, Cat e imigrantă, Nasha e iubita lui Mickey și pilot că asta a vrut ea să fie. Cam asta e tot, mă rog, cam tot ce e important, că romanul e plin și de detalii inutile care nu ajută cu absolut nimic niciunul dintre ploturi. Edward Ashton a pus mai multe detalii în povestea lui Alin Manikova, care apare într-un singur capitol și singurul lucru pe care îl face e să ne destăinuie de ce au apărut nataliștii. Ca să vă dau un exemplu, Mickey i se adresează lui Gomez cu alt nume, dar personajul lui este atât de sec încât nici nu am reținut numele ăla deși apare de mai multe ori în carte decât Gomez.
Primul plot ar fi putut fi ceva atât de mișto, s-ar fi putut crea atât de mult suspans, atâtea lucruri care chiar ar fi făcut din carte un thriller. Mickey7 și Mickey8, multiplu, cum vor interacționa ca să nu fie văzuți? Cum se vor decurca? Ce se va întâmpla cu ei în dom? Nimic, până la finalul cărții nu se întâmplă fucking nimic. Autorul îl ține pe Mickey8 în cameră ca să poată spune în continuare povestea lui Mickey7, deci Mickey Barnes e și personaj principal și personaj secundar, dacă stai să te gândești. Interacționează pe parcursul roamanului, dar aceste interacțiuni se rezumă la: te arunc în reciclator, te sugrum în somn, eu fac sex nu Nasha, eu mănânc azi, sarcasm și alte lucruri amuzante la care nu am schițat niciun zâmbet. Despre celălalt plot, cu târâtoarele nici nu vreau să vorbesc, orice aș zice v-aș da spoiler, oricum, culminează într-o idee mai fericită decât primul, totuși, destul de dezamăgitor, uzat și plictisitor.
Despre Niflheim știm că e o planetă acoperită de gheață, zăpadă și pietre. Cartea se poate rezuma foarte simplu la există un spațiu unde se petrece acțiunea, domul, despre care nu știm mai nimic, apoi mai ies câteodată personajele (care înafară de Mickey7 sunt aproape necunoscute) pe întinderea planetei Niflheim despre care tot nimic știm. Legat de trecutul lui Mickey Barnes, știm cum a ajuns în această misiune, știm de ce a ales să fie înlocuibil, știm și că este istoric și îi place să citească destul de des despre alte colonii din trecut și ține să ne povestească și nouă, citiorilor, despre ele, chiar dacă nu ajută cu absolut nimic plotul și sunt doar detalii inutile.
Cel mai bun lucru pe care îl pot spune despre carte este că se citește repede, asta dacă nu te plictisește atât de tare încât să o abandonezi. În trei sferturi de carte uiți că citești un sf, pentru că s-a încercat și ceva filozofico-social cu cartea asta, amintindu-se de probleme precum nava lui Tezeu sau pisica lui Schrödinger, lucruri despre care țin neapărat să citesc într-un SF, plasat la atâția ani distanță în care nici măcar nu mai există Pământul. Nici partea asta nu mi se pare că a funcționat.
E un roman slab care pălește a SF, nu știu dacă am mai multe de spus, dacă mi-a scăpat ceva. E o lectură ușoară, o citești repede și o uiți la fel de repede. Citeam acum, cât am făcut o pauză de țigară, că de fapt filmul (adaptare, nu ecranizare cum scrie pe prima copertă) va prelua doar ideea de înlocuibil și foarte puțin din roman, dar numele filmului, Mickey17, ar fi trebuit să îmi spună ceva. Acestea fiind spuse, o să merg și la film, din păcate, probabil va fi mai bun decât cartea, pe care o voi rezuma din păcate la idee bună livrată teribil.
Alexandru-Codruț Ivașcu
Mickey7: Idee bună livrată teribil