GEEKON

Mara-Ioana Zaharia/ Flash Fiction

Le-a aliniat la marginea mesei. Numărate și răsnumărate – tot patru degete au rămas ridicate la final. Patru în cinci ore. Deci, îi rămânea o fereastră de o oră, o gaură de vierme pe care ar fi dat orice să o înfunde cu tot tutunul moldovenesc din lume. Își începu postul negru acum. După șaizeci de minute, le va aprinde una câte una. Ce ironic! Lumânări nu a ars niciodată pentru ea, îi venea rău de la ceara aceea galbenă, sticloasă. Mai că avea impresia că, în orice moment, va auzi din nou slujba de acum paisprezece ani, singura la care a participat vreodată.

Ce bucurie o fi pentru morți să audă un bărbos care mai că-și dă duhul zbierând cine știe ce blesteme duhovnicești? Căci, blesteme trebuie sa fie. Altfel de ce tresar toți, indefinit, ca niște găini în fața toporului?

A stat ceva timp să-și aleagă ținuta. Perlele ar fi fost prea mult, dar negrul o avantajase mereu. Măcar o bucurie să aibă și ea la pomana asta. Doar, doar dacă ar uita pentru cine era. De fiecare dată când își lăsa gândurile să se contorsioneze, trebuia să apuce vreo bluză, să scruteze atent fiecare sacou, să culeagă scamele de pe el – pete negre ce stăteau bine-mersi spânzurate în mintea ei. Doar o țigară dacă și-ar putea permite în acel moment! Dar nu, trebuia să aștepte cât mai mult: să le ia pe toate fix înainte să plece pe ușă. O fi destul că mascase acel miros vinovat cu tutun de proastă calitate? O fi de ajuns să se spele pe dinți de trei ori?

Nu, normal că nu. Ar simți-o de la o poștă. Unii din familie deja răspândiseră zvonuri. Doar să nu ajungă la mama ei. Aici, se opri din căutat eșarfa de cașmir turcesc și apucă primul parfum de toaletă pe care-l văzu pe etajeră.

 Piept, claviculă - dreapta, încheieturi, lobul urechii, păr, baza cefei. În această ordine și nu alta. Inventase acest sistem de atunci, de când se adunaseră toți în jurul unei curbe închise sub formă de fată.

*

Văzuse de la balcon acel mușuroi de străini, vecini și cunoscuți. Se lamentau ca istericii. „Jucați al naibii de bine!” ar fi dorit să le strige de la fereastră, dar s-a oprit pe loc. Ce instinct de autoconservare avusese pe moment! Conștiința se formase complet de dinainte sau abia atunci când a pus frumos, ca o fiică ascultătoare, scaunul de sub geam la loc în bucătărie?

Ce păr de castan avea! Nu ar fi crezut că putea fi vizibil de la etajul patru. Rămăsese câteva minute să se uite la cum se ondula – parcă era dat cu gel la bază.

Nu gel, altceva. Un lichid globulos, hematic. Se scurgea în ritm de robinet defect.

 Răsfirat cum era pe asfalt - o caracatiță de șuvițe încâlcite în S-uri repetate - mai că putea să și-l imagineze prinzând foc de la soare. I se păruse un tablou aparte: fața ei pe trotuar, uitându-se în sus. Nu realizase atunci că nimeni nu-și ridicase privirea spre cer. Altfel, ar fi văzut-o cu siguranță: aplecată la geam, prinsă de cât de frumoasă era surioara ei lipită de trotuar.

Cine ar fi crezut că avea să se ia după ea? În loc să o învețe de bine, uite cum ajunsese: o muscă brunetă, zdrobită în fața blocului. De ce s-o fi legănat așa pe scaun? Ce-i drept, în calitate de soră mai mare, nu-i atrăsese atenția. Nu-i plăcea să facă pe militarul. Dacă dorea să zboare cu adevărat, să se agațe de creanga plopului care bătea în pereții apartamentului de fiecare dată când ploua, cine era ea să o plictisească cu absurdități și griji? Mama le era plecată la muncă. Nu avea de ce să-i ia ea locul, să-i împrumute falsa autoritate.

Doar o glumi, așa face mereu...

Și haios a fost până când vuietul sirenei a pătruns până la ea. La început, venise de departe, abia lămurit. Se scufundase undeva pe o stradă laterală. Apoi, a văzut duba trăgând pe dreapta în fața scării 5B. Scrâșnet de roți, agitație. Pata de jos, buclele: totul curățat și pus pe targă.

Gelul rămăsese în urmă, încins în căldura de august. Spre seară, un copil plâns veni să deseneze cu cretă în jurul lui linii șerpuite.

**

Terminase deja trei. Palmele prinseseră o culoare pământie. Se săpunise bine cu detergent de vase. Era cât pe ce să apeleze la clor și de data aceasta, dar parfumul nu ar fi fost atât de puternic încât să spele mirosul de bazin comunal. Dacă stătea totuși să se gândească, ar fi putut spune că mersese la piscină.

Brusc, își aminti că toți știau că nu putea înota. De ce să învăț, dacă nu voi ieși vreodată la suprafață?

Se pudrase excesiv. Din nou. Nu ar trebui să-și facă apariția îmbujorată, nu-i așa? O fi de prost gust. Dar iar îi veni în minte cât de artistic aterizase. Spatele, una cu caldarâmul, spinarea făcută bucățele. Ar fi dorit să o picteze așa: nemișcată, prinsă de beton ca într-un cadru de fotomodel. Pentru prima dată în viață, îi tăcuse gura, buzele-i formând contururi liliachii.

De ce sunt morții mai frumoși decât noi? O fi vreo promovare divină: de la rang de vierme, la o eleganță statică, albă ca varul stins.

Se dădu și cu ruj. Un roz aprins lucind în lumina ledului din baie. Se uită la ceas. În zece minute avea să-și pună ochelari cu lentile fumurii. Să nu care cumva să plângă în fața lor ca o ipocrită. O fi fost cu adevărat acesta motivul? De când nu mai plânsese?

Ultima dată când o făcuse, se ștersese la ochi cu degetele pline de praf de cretă. Pleoapele parcă îi rămăseseră apoi pe jumătate închise de la lichidul, pe care, din neatenție, îl transferase de pe asfalt pe gene.

Luă ultima țigară între arătător și mijlociu. Pufăi zgomotos, sugându-și pomeții. Ce ar fi dat să aibă părul ei – răsfirat, așa cum fusese atunci...

GEEKON