GEEKON

Un Geek Anonim

THOMAS HARRIS

Dragonul roșu

Traducere din limba engleză de Alfred Neagu

București, editura Nemira, 2025, 366 p.

A venit în sfârșit vremea – sau au venit două vremuri, dacă mă pot juca astfel cu cuvintele: vremea ca Nemira să editeze seria Hannibal, publicată anterior la editura RAO, la sfârșitul anilor 2000, și vremea ca eu să scriu pentru voi recenzia fiecărei cărți în parte. Până acum au apărut doar primele două cărți din serie: Dragonul roșu, în aprilie 2025, și Tăcerea mieilor, în mai 2025. Din câte se știe, următoarele două titluri vor apărea toamna aceasta. Scriu, deci, recenzia Dragonului roșu cu o oarecare întârziere (Jurassic park e de vină pentru asta; aveți recenzia pe site). Nădăjduiesc că pentru ultimele două cărți din serie mă voi mișca mai repede.

Cel puțin primele două cărți ale seriei, adică cele scoase pe piață până acum, păstrează traducerile consacrate, apărute cu mai bine de cincisprezece ani în urmă. Am putea spune, deci, că singurele elemente de noutate sunt următoarele: faptul că romanele au fost reeditate, pentru că nu se mai găseau pe piață de mult timp, și faptul că au fost reeditate de Nemira, ceea ce înseamnă o nouă prezentare, coperte noi și, de asemenea, audiobook în premieră.

Poate unora dintre voi vi se va părea surprinzător că universul Hannibal nu începe cu Tăcerea mieilor, așa cum v-ați fi așteptat (mai ales dacă ați copilărit în anii ’90/2000 și ați văzut filmul pe PRO TV de nenumărate ori). Deși toate cele patru cărți au fost ecranizate, este drept că filmul cu cel mai mare succes dintre toate a fost, de departe, Tăcere mieilor, de altfel primul film în care doctorul Hannibal Lecter este jucat de Anthony Hopkins.

Romanul The Red Dragon a fost publicat pentru prima dată în 1981. Aici, Hannibal Lecter este doar un personaj secundar, the main villain fiind, well, Dragonul roșu, un criminal despre care vom vorbi mai multe imediat. Probabil că Thomas Harris nu s-a așteptat ca Lecter să primească atât de multă atenție din partea publicului, dar, după ce a văzut adevăratul potențial al personajului pe care l-a creat, a decis să-i acorde mult mai multă prezență în romanele ulterioare, făcându-l, în ultimele două cărți, chiar the main antagonist.

Acțiunea tuturor cărților din seria Hannibal se petrece cam în momentul în care acestea au fost scrise, deci evenimentele din Dragonul roșu au loc în jurul anului 1981. Cartea începe cu o discuție între doi bărbați: Jack Crawford, agent special FBI, profesor la Academia FBI de la Quantico și șeful secției de Științe Comportamentale din cadrul aceluiași FBI, și Will Graham, un fost agent FBI și fost profesor la rândul lui, pensionat înainte de vreme. Se pare că cei de la FBI se confruntă cu două cazuri de crimă foarte greu de rezolvat, astfel încât au nevoie de calitățile unice ale lui Will Graham; de aceea, Crawford vine acasă la Graham, în Florida, pentru a-l ruga să-i ajute. Două familii, Jacobi și Leeds, au fost omorâte în cursul ultimelor două luni premergătoare vizitei lui Crawford; se pare că ucigașul are câteva preferințe maniacale – familii cu copii, părinții de vârstă mijlocie, mama frumoasă, iar crimele se petrec întotdeauna în nopți cu lună plină: „Pe membrii familiei Jacobi i-a măcelărit la Birmingham sâmbătă noaptea, pe 28 iunie, când era lună plină. Familia Leeds din Atlanta a fost omorâtă acum două nopți, pe 26 iulie“ (p. 18). Atât sensibilizat de detaliile și naturile crimelor (mai ales de faptul că era vorba despre familii cu copii), cât și intrigat de dorința de a afla ce e în mintea criminalului, dar și dorindu-și să salveze o altă familie de la un eventual măcel, Graham acceptă să colaboreze temporar cu foștii lui colegi de la FBI pentru prinderea criminalului: „Dacă avem noroc, poate dispunem de ceva mai mult de trei săptămâni înainte să treacă din nou la treabă. Nu cred că ți-ai dori să stai aici și să citești despre următoarea crimă în Miami Herald. La dracu, n-oi fi eu papa să-ți zic ce ar trebui să faci, ci doar te întreb dacă ești de acord cu raționamentul meu, Will“ (p. 18).

Investigând locurile celor două crime în special pe al celei de-a doua, anume casa familiei Leeds, întrucât locul fusese mult mai puțin contaminat de poliție și de FBI, Graham își dă seama că are de-a face cu un anume tip de maniac – unul căruia îi place să folosească cadavrele pentru a pune în scenă… ceva anume, încă nu știm ce: „Fuseseră așezați în șir, sprijiniți de peretele din fața patului. Spectatori. Spectatori fără viață. Și Leeds, legat de tăblie cu o funie peste piept. Aranjat să pară că șade în pat în capul oaselor. Urmele lăsate în carne de funie și petele de sânge de deasupra tăbliei! La ce se uitau? La nimic; erau morți cu toții. Dar aveau ochii deschiși. Priveau un spectacol în care nebunul și cadavrul doamnei Leeds, în pat lângă domnul Leeds, jucau rolurile principale. Spectatori. Nebunul putea, astfel, să-i privească pe toți“ (pp. 33-34). De asemenea, ca parte a ritualului, criminalul spărgea toate oglinzile din casă și întreținea raporturi sexuale cu femeile pe care le omora, atât în timp ce acestea își dădeau ultima suflare, cât și după deces: „«Ți-ai scos mănușile, nu-i așa? Pudra de talc s-a împrăștiat când ți-ai scos o mănușă de cauciuc ca s-o atingi, NU-I AȘA, DEMENTULE? Ai atins-o cu mâinile goale, după care ți-ai pus iar mănușile și ai șters amprentele»“ (p. 34). Un ultim fapt foarte important pentru investigație este acela că ucigașului îi place să-și muște victimele: „Deocamdată atât știm. Mușcă mult. Șase urme urâte pe doamna Leeds, opt pe doamna Jacobi. Mult peste medie“ (p. 41). Din păcate, analizele dentare ale mușcăturilor de pe corpurile victimelor, cele de salivă și cele de spermă, adună prea puține date pentru prinderea criminalului.

Văzând cu ce tip de criminal are de-a face, dar mai ales realizând faptul că este aproape imposibil ca acesta să fie identificat doar în baza probelor prelevate de la locurile crimelor, Will Graham ajunge la concluzia că are nevoie, pe de o parte, de inputul celor mai buni specialiști în domeniul psihologiei și al psihiatriei, iar pe de altă parte de părerea unei minți criminale cel puțin la fel de diabolice ca a ucigașului pe care-l caută. Astfel, se hotărăște să-l viziteze pe doctorul Hannibal Lecter la Spitalul pentru Infractori cu Boli Psihice din Baltimore, singurul om cunoscut care posedă ambele calități. Grație expertizei doctorului Lecter, aflăm unele lucruri interesante despre criminal: „E un băiețaș foarte timid, Will. Mi-ar plăcea să-l cunosc… Ai luat în calcul posibilitatea că ar putea fi desfigurat? Sau să creadă că e desfigurat?“ (p. 80), „Observi că a spart toate oglinzile din case, nu doar câte îi trebuia ca să ia cioburile pe care le voia. Nu înfige cioburile ca să provoace răni, ci ca să se privească în ochii lor“ (p. 80), „Pentru că, dragul meu Will, dacă acest pelerin simte o relație specială cu luna, poate îi place să iasă afară și să o privească. Înainte să-și facă toaleta, înțelegi. Ai văzut sânge în lumina lunii, Will? Pare destul de negru. Desigur, își păstrează strălucirea inconfundabilă. Să zicem că, dacă ar fi în pielea goală, pentru o asemenea chestie ar fi mai indicat să iasă afară într-un loc unde nu-l vede nimeni. Doar trebuie să respectăm vecinii, nu?“ (p. 81). Dar, de asemenea, aflăm lucruri interesante și despre Graham: știm deja de dinainte de vizita lui Graham la spitalul la care este închis Lecter faptul că el este cel care l-a prins pe celebrul criminal canibal; cu toate astea, Will Graham crede că a fost doar o chestiune de noroc: „A fost pură coincidență. Puteam să nu fi văzut niciodată imaginea aia. Noroc chior“ (p. 70). Însă doctorul Lecter îi dă lui Graham un răspuns despre care acesta știe că este, din păcate, adevărat: „M-ai prins pentru că suntem identici, fu ultimul lucru pe care Graham îl auzi înainte ca ușa de metal să se închidă în urma lui“ (p. 81). Aceasta nu înseamnă, desigur, că și Will Graham este un criminal, dar înseamnă, fără doar și poate, faptul că în mintea lui Graham există și o latură criminală; mai precis, Graham se poate pune în mintea unui criminal psihopat așa cum niciun polițist sau agent FBI nu o poate face, lucru cu care mai toți cunoscuții lui sunt de acord: „Toată lumea de aici este de părere că singurul om care a demonstrat o înțelegere practică a lui Hannibal Lecter sunteți dumneavoastră, domnule Graham“ (p. 75). Pe bună dreptate, Graham este speriat de acest dar al propriei minți, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care s-a retras din FBI.

Dragonul roșu nu este genul de carte care să te țină în suspans până la sfârșit pentru a afla cine este criminalul. Având un narator omniscient și omniprezent, cartea ne descoperă destul de devreme cine este ucigașul căutat de Will Graham. Astfel, suspansul nu vine din dorința și din nevoia de a afla cine este criminalul, ci din faptul că vedem, în calitate de cititori, ambele perspective: atât cea a urmăritorilor, cât și cea a urmăritului. Acțiunea este una intensă, foarte complexă (pare că Thomas Harris se pricepe extraordinar de bine la felul în care funcționează și acționează FBI-ul, cum este împărțit pe departamente și ce fel de metode de investigare folosește), iar cititorul nu stă cu sufletul la gură, așa cum spuneam, pentru a afla cine este ucigașul, ci pentru a vedea ce victime va mai face acesta sau dacă va mai face și, cel mai important, dacă sau cum va fi prins. Atunci când trebuie să citești toată cartea ca să afli cine este criminalul, cumva ești 100% sigur că acesta va fi prins sau măcar descoperit; dar o carte precum Dragonul roșu nu-ți oferă luxul unei astfel de certitudini.

Francis Dolarhyde este, după părerea mea, un villain mult mai complex și mai interesant decât cel din Tăcerea mieilor (și, aș îndrăzni să spun, chiar și decât Hannibal Lecter, dar asta este doar părerea mea). Aceasta poate și datorită faptului că Thomas Harris cheltuie mult mai multe pagini pentru a ne oferi un backstory cât mai detaliat al lui Dolarhyde. În esență, Francis Dolarhyde este o victimă a propriului trecut, motiv pentru care ajunge să aibă fantasme despre el însuși. Acesta devine vrăjit de tabloul lui William Blake, The Great Red Dragon and the Woman Clothed with the Sun, o încercare grotescă (după părerea mea) a lui Blake de a ilustra un anume personaj din Sfânta Scriptură: „Și alt semn s-a arătat în cer: iată, un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești“ (Apocalipsa 12, 3). Practic, Francis Dolarhyde ajunge să creadă că el este acel dragon roșu („balaur“ în Biblia în limba română) din tabloul lui Blake. Mi-ar plăcea să plonjez mai mult în acest subiect și să vă spun care este legătura dintre faptul că Dolarhyde se crede dragonul roșu și crimele pe care le face, dar mai bine vă las pe voi să descoperiți.

Dar iată un lucru cu adevărat interesant: mi-a plăcut întotdeauna felul în care serialul Game of Thrones te face să urăști un personaj pentru ca apoi să te facă să-l iubești (mi se pare că serialul face asta mult mai bine decât cărțile, cel puțin în primele sezoane). Spre exemplu, cu toții l-am urât pe Joffrey și pe bună dreptate; dar apoi, când vin Faith Militants și vezi ce-și permit să facă prin regat și prin capitală, și mai ales când vezi ce bou infect e Tommen în raport cu tot ce se întâmplă, parcă începi să-ți dorești să vină Joffrey și să facă ordine. Sau, un exemplu și mai bun: când am văzut serialul pentru prima dată am râs și am aplaudat cu bucurie când i-au tăiat mâna lui Jaime; în scurt timp, însă, atitudinea mea de ură față de acest personaj s-a întors la o sută optzeci de grade. Aș spune că și Thomas Harris face un lucru similar cu Francis Dolarhyde: după ce ți-l prezintă ca pe un criminal psihopat și te face să-ți dorești din tot sufletul ca acesta să fie prins, îți oferă tot backstory-ul personajului și aproape că-ți dorești ca el să se reabiliteze (și chiar ajunge foarte aproape să-și încheie redemption arc-ul).

Mama lui Francis Dolarhyde, Marian, s-a dus singură la maternitate pentru a-l naște. Era căsătorită cu un irlandez bețiv și pierde-vară pe nume Michael Trevane, căsătorie cu care mama ei nu fusese de acord; mai târziu, Marian Dolarhyde va anula căsătoria. Chiar și așa, această căsătorie va strica irecuperabil relația dintre Marian și mama ei, bunica Dolarhyde. Francis se naște cu niște malformații destul de grave: „Obstetricianul remarcă faptul că arăta „mai degrabă a iepure decât a pui de om“, un alt adevăr. Se născuse cu fisuri bilaterale în buza superioară, în palatul moale și în palatul tare. Partea centrală a cavității bucale era neancorată și ieșea în afară. Nasul era plat“ (p. 207). Amintiți-vă că doctorul Lecter a intuit imediat faptul că ucigașul este sau se crede desfigurat. Din cauza acestor defecte, Marian își lasă copilul la orfelinat, de unde este adoptat de bunica lui câțiva ani mai târziu. Acolo, la orfelinat, Francis suferă abuzuri psihice din partea celorlalți copii (copiii mai mari îl conving că numele lui este Cunt Face); cartea nu ne spune nimic despre eventuale abuzuri fizice asupra lui Francis la orfelinat. Bunica lui nu-l adoptă din dragoste pentru el, ci doar pentru a-l implica pe cât de mult poate în viața fiicei ei (recăsătorită cu un politician bogat), drept răzbunare. Ca și cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, Francis Dolarhyde suferă nenumărate abuzuri psihice și din partea bunicii lui.

Multe sunt întâmplările triste din viața lui Francis Dolarhyde care-l fac pe acesta să ajungă criminalul în serie de mai târziu. Chiar dacă de-a lungul anilor suferă mai multe operații estetice pentru a-și rezolva malformațiile din naștere, Francis Dolarhyde rămâne toată viața o victimă constantă a bullyingului. Fără să primească vreodată măcar un strop de iubire sinceră, Francis Dolarhyde se refugiază în două lucruri: în armată (cel puțin la vârsta primei tinereți) și în trasul de fiare. De fapt, având și o constituție masivă din fire și lucrând foarte mult cu greutățile în podul casei, Dolarhyde ajunge chiar un dulap de om, atât ca înălțime, cât și ca musculatură: „Se studie cu grijă, încordându-și mușchii. La patruzeci de ani încă ar fi putut să câștige un concurs regional de body-building“ (p. 234). Acum adăugați în mintea voastră aceste detalii la pregătirea militară pe care spuneam mai sus că o are și vedeți ce iese. Cu toții îl iubim pe Ralph Fiennes, dar din acest punct de vedere nu prea s-a potrivit în rolul lui Francis Dolarhyde din filmul Red Dragon (2002). Ultimul refugiu al lui Dolarhyde îl reprezintă identificarea lui cu dragonul roșu din pictura lui Blake. Nu este de mirare că un om care a fost marginalizat toată viața (din această cauză nu-și privea niciodată chipul în oglindă), care nu a fost iubit niciodată, ajunge să se creadă provenit dintr-o altă lume, un fel de zeu venit pe Pământ cu o misiune pe care muritorii de rând n-o vor putea înțelege niciodată.

Vedem la Francis Dolarhyde și un pic de comportament asemănător cu cel din filmul Psycho: el trăiește în casa bunicii fără să miște absolut nimic din casă după moartea ei; totul a rămas neatins, totul arată exact așa cum arăta când bunica lui era încă în viață. Ba mai mult decât atât, își face și o proteză pe comandă exact după mulajul protezei bunicii lui, proteză pe care o folosește mereu pentru a-și mușca victimele (și pe care n-o spală niciodată, sângele tuturor victimelor rămânând uscat acolo).

Foarte multe lucruri ar fi de vorbit despre Francis Dolarhyde, dar nu vreau să vă stric plăcerea de a le descoperi singuri, citind cartea. Însă nu pot încheia secțiunea dedicată lui fără să-mi pun o anumită întrebare (la care voi răspunde tot eu): este Francis Dolarhyde posedat de un demon sau nu? Desigur, granița dintre boala psihică și posesia demonică (pentru cei care cred în astfel de lucruri) este una adesea extrem de subțire, și avem toate argumentele să credem că, în cazul lui Dolarhyde, este vorba despre o dereglare psihică, fără doar și poate. Dar nu degeaba îmi pun această întrebare. În unele momente din ultima parte a cărții, Francis Dolarhyde vorbește cu vocea demonului (a dragonului roșu) de parcă ar fi două entități diferite; ba chiar se și abuzează fizic singur, ca și cum în corpul lui ar fi două persoane. Eu cred că Francis Dolarhyde era, într-adevăr, posedat de un demon. Desigur, aș fi putut să mă mulțumesc cu părerea lui Jack Crawford: „Ai atras un om posedat de un monstru“ (p. 346), dar pe mine mă interesa mai mult care este părerea autorului, ce a vrut el să transmită. În concepția credinței creștine, unul dintre principalele semnalmente ale posesiei demonice este forța fizică supranaturală a celui posedat, după cum vedem în Sfânta Evanghelie, în pericopa demonizatului din ținutul gadarenilor: „Și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon în pustie“ (Luca 8, 29). Tot un lucru similar se întâmplă și cu Dolarhyde: „— PUNE 150 DE KILOGRAME PE HALTERĂ!/ Dolarhyde adăugă greutățile pe bară. Nu ridicase niciodată mai mult de 140 până atunci./ — RIDIC-O!/ Dacă nu va fi la fel de puternic ca Dragonul, Reba va muri. Știa asta. Se încordă până când camera deveni roșie în fața ochilor lui ieșiți din orbite…/ — Nu pot./ — NU, NU POȚI. DAR EU POT!/ Dolarhyde apucă haltera. Bara se curbă când greutățile ajunseră în dreptul umerilor lui. Sus. Deasupra capului, cu ușurință“ (pp. 292-293). După mine, acesta este exemplul clar că autorul asta a vrut să ne transmită: faptul că Francis Dolarhyde era, într-adevăr, posedat. Mai ales că peste tot pe parcursul cărții se vede preocuparea autorului pentru credința creștină (dar și disprețul față de ea, aș putea spune, manifestat prin vocea unora dintre personaje).

Personal, pot spune mi-a plăcut foarte mult cartea. Este genul de roman polițist care te intrigă. Totul este foarte bine detaliat și documentat, iar personajele sunt foarte bine construite (în special Francis Dolarhyde). Cartea este bine scrisă, nu mi s-a părut nimic exagerat, sau că ceva ar fi în plus sau prea mult. Din multe puncte de vedere este o carte mai bună decât Tăcerea mieilor, a cărei recenzie urmează să o scriu.

Nu am nimic negativ de spus despre Dragonul roșu. Nimic care să mă fi deranjat sau să nu-mi fi plăcut. Cred sincer că nu veți regreta dacă-i veți da o șansă (mai ales dacă sunteți pasionați ai genului).

GEEKON