GEEKON

Un geek anonim

RICHARD BACHMAN (STEPHEN KING)

Fugarul

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

București, editura Nemira, 2025, 264 p.

Toamna aceasta am primit de la editura Nemira încă o carte semnată de Stephen King sub pseudonimul „Richard Bachman“, anume Fugarul. Având titlul original The Running Man, ediția princeps a cărții a apărut în Statele Unite în anul 1982. Tot la fel ca în cazul Marșului cel lung, apariția Fugarului într-o nouă ediție în limba română coincide cu ecranizarea cărții, având un titlu omonim (sau cu o nouă ecranizare, mai bine spus, prima, cu același titlu, fiind făcută în anul 1987, avându-l pe Arnold Schwarzenegger în rolul principal). Și, tot la fel ca Marșul cel lung, Fugarul a mai apărut în trecut în română, tot în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu, doar că nu într-o singură ediție, ci în două: în anul 2005, la editura Lucman (la fel ca Marșul), și în anul 1992 la editura Orion (cu o copertă de-a dreptul oribilă, dar cu un vibe interesant grație aspectului ei vintage). După cum se vede încă din datele tehnice ale recenziei, și ediția Nemira de anul acesta păstrează aceeași traducere. Din moment ce cartea nu se mai găsea de mult timp pe piață (poate doar la anticariate), și mai ales din moment ce avea să apară și filmul, se simțea nevoia unei noi ediții a Fugarului. Și unde ar fi fost mai potrivit să apară aceasta decât la editura care îl „colecționează“ pe King (și noi odată cu ea)?

La fel cum am făcut și la Marșul cel lung, voi vorbi cel mai mult despre carte, după care, la final, mă voi referi și la film. Acțiunea din Fugarul amintește destul de mult de cea din Marșul cel lung: în primul rând, avem din nou o societate distopică. Diferența este că, de data aceasta, știm clar când se petrece acțiunea: în anul 2025 :)) : „Ziua era o liniște pustie și sură, neanimată de nicio mișcare – doar pisici, șobolani și viermi albi și grași, scormonind prin gunoaie. Niciun alt miros, doar duhoarea putreziciunii bravului an 2025“ (p. 9). Este fain să vedem cum și-a imaginat Stephen King, în anul 1982, că va arăta „bravul an 2025“. În al doilea rând, este vorba din nou despre participarea la un concurs ce reprezintă un adevărat eveniment național. Și, în al treilea rând, și această carte ne oferă un vibe de Hunger Games (mai ales de Sunrise on the Reaping), așa cum vom vedea mai la vale.

Principalele asemănări cu Marșul se cam opresc aici. Dacă în urma participării la Marș este posibil ca niciun concurent să nu câștige, totuși, de cele mai multe ori, există un câștigător (chiar dacă, la modul real, acel câștigător nu va mai putea depăși niciodată sechelele dobândite). Fugarul, în schimb, este un concurs pe care știm încă de la bun început că nimeni, niciodată, n-are șanse să-l câștige: „Emisiunea este una dintre căile absolut certe ale Rețelei de-a scăpa de posibilii zurbagii, așa cum ești tu, domnule Richards. Rulează de șase ani. Până acum, nu s-a înregistrat niciun supraviețuitor“ (p. 44). De asemenea, la emisiunea-concurs Fugarul participă doar câte trei concurenți deodată, fiecare pe cont propriu. Dar una dintre diferențele cele mai mari între Marș și Fugar constă în construirea lumii: de data aceasta nu ne mai găsim într-o societate totalitară de stânga (adică socialistă în cazul Marșului cel lung), ci într-o societate totalitară de dreapta (nu cu sensul de societate fascistă, ci extremist-capitalistă). Dacă în Marșul cel lung aveam un singur nivel economic al populației, nemaiexistând „bogați“, absolut toți cetățenii găsindu-se undeva între nivelul scăzut și mediu de trai, în Fugarul avem încă de la început o diferențiere clară între păturile sociale: majoritatea covârșitoare a populației trăiește într-o sărăcie lucie, avem o clasă de mijloc destul de mică, ce trăiește foarte bine, și există o categorie extrem de mică de cetățeni care sunt chiar mega bogați („De o parte a șoselei erau cei din clasele de sus și mijlocii – cucoanele cu păr coafat și bărbații purtând cămăși Arrow și mocasini. Indivizi în salopete, cu numele companiilor pe spate și propriile nume brodate cu fir auriu deasupra buzunarului de la piept. Femei aidoma Ameliei Williams, îmbrăcate pentru shopping. Fețele lor erau diferite, însă toate aveau o trăsătură comună: păreau incomplete, ca niște fotografii găurite în dreptul ochilor, sau ca niște puzzle-uri cu o piesă minoră lipsă. «Le lipsește disperarea», gândi Richards. În stomacurile acelea nu urla niciun lup flămând. Mințile acelea nu erau obsedate de visuri nebune sau de speranțe demente“ – p. 183).

Unii dintre oamenii care trăiesc în sărăcie muncesc în fabrici ale statului cu un grad extrem de mare de expunere la poluare și la radiații, iar majoritatea sunt șomeri. Da, într-o societate capitalistă respectivele fabrici ar fi deținute de entități private, nu de stat, dar aș zice că nu greșim dacă spunem că lumea din Fugarul este una extremist-capitalistă, din moment ce săracii, de departe majoritari, sunt exploatați de o categorie extrem de mică de bogați. Mai mult decât atât, un stat socialist ar fi preocupat (cel puțin teoretic) de bunăstarea și de egalitatea tuturor cetățenilor, ori aici nu încape vorbă nicidecum despre așa ceva: „E dezgustător să fii persecutat pentru că nu vrei să muncești la General Atomics într-un sector în care vei ajunge impotent. E dezgustător să stai acasă și să te uiți cum nevastă-ta face tot ce poate ca să cumpere o pâine. E dezgustător să știi că Rețeaua ucide anual milioane de oameni cu poluanți atmosferici, când ar putea fabrica filtre nazale la numai șase dolari bucata“ (p. 168).

Despre cine conduce Statele Unite ale Americii (căci acolo se petrece acțiunea, evident) în lumea din Fugarul nu știm mai nimic; cert este că asistăm la un control extrem de acerb al populației: numărul de polițiști care patrulează străzile și care se află în instituții este extrem de ridicat și aceștia se poartă foarte de urât cu cetățenii de rând, iar oamenii nu au voie să se adune în grupuri pe stradă sau în alte locuri publice și nu au voie să staționeze prea mult într-un loc („Mișcă! N-ai unde să te duci? Nu staționa, vierme!“ – p. 83, „Nu fu atenționat să nu staționeze; de fapt, poliția părea că-l ignoră“ – p. 85, „Treb’e s-o frig, nenică. Timpul de staționare în zona asta e de cinci minute“ – p. 123). Toate acestea se întâmplă, cel mai probabil, și din cauza criminalității extrem de ridicate care apare pe fondul sărăciei și al lipsei de opțiuni de muncă: „Un șobolan tropăi leneș, dezgustător, peste asfaltul crăpat și jupuit al străzii. Vizavi, scheletul ruginit al unui Humber 2013 vechi stătea direct pe osii. Fusese complet vandalizat, îi furaseră până și rulmenții de la roți și suporturile motorului, dar polițiștii nu-l ridicaseră. Oricum polițiștii se aventurau rareori în sudul Canalului. Co-Op City se găsea într-o vizuină de șoareci radială, alcătuită din parcări, magazine părăsite, Centre Urbane și terenuri de joacă asfaltate. Aici legea o făceau bandele motoriștilor, iar toate știrile despre activa Poliție de Cartier din South City nu erau decât o grămadă de rahat. Străzile erau spectrale și tăcute. Dacă mergeai undeva, luai pneumobuzul sau purtai la tine un spray paralizant“ (p. 8). Dar adevăratul motiv rămâne, desigur, controlul populației, din moment ce această criminalitate extremă apare tot pe fondul condițiilor grele de trai, create deliberat de stat. Mai mult decât atât, într-un pur spirit orwellian, absolut fiecare cetățean este obligat să aibă un casă un televizor: „Stătea la masă, privind inexpresiv Lib-Veul. Făcea asta de câteva săptămâni. Nu era obiceiul lui. Îl detestase dintotdeauna. Bineînțeles, fiecare apartament Dezvoltat avea unul – conform legii –, însă continua să fie legal să-l poți opri. Legii Uzufructului Coercitiv din 2021 îi lipsiseră șase voturi pentru a obține majoritatea de două treimi necesară“ (p. 5). La televizor se transmit nonstop emisiuni-concurs de divertisment, și chiar și în acelea sunt exploatați oamenii săraci, întrucât, din cauza sărăciei, extrem de mulți oameni se înscriu zilnic pentru a participa la ele doar ca să câștige câțiva dolari.

Tot acest spectacol grotesc, orwellian, așa cum îl numeam mai sus, este pus la dispoziție de Rețea, principala entitate de control și manipulare a cetățenilor deținută de stat: „Voi, puștii arestați pentru droguri pe care nu le aveți și crime pe care nu le-ați comis, deoarece Rețeaua vrea să fie sigură că nu vă adunați și nu discutați împreună“ (p. 112). Televiziunea este gratuită pentru toată lumea: în original se numește „Free-Vee“, un joc fonetic drăguț, cu referire la TV, tradus total neinspirat în română „Lib-Ve“. Practic, Rețeaua îi bombardează pe cei săraci atât cu circ, pentru a le distrage atenția de la situația lor reală ca să nu stârnească o revoltă, cât și cu speranța că, participând la emisiunile-concurs, vor putea scăpa de sărăcie, iar pe cei bogați îi minte cu privire la situația celor săraci și îi învrăjbește împotriva lor: „Tu ucizi pentru bani! Ai face orice pentru bani! Vrei să răstorni regimul! De ce nu-ți găsești de lucru? Pentru că ești puturos! Nu-ți place să fii de treabă“ (p. 168), „Ești dușmanul Rețelei. Așa zice la Lib-Ve. Am văzut câteva dintre lucrurile acelea dezgustătoare pe care le-ai făcut“ (p. 168).

În acest context despre care am poliloghisit până acum, facem cunoștință cu Ben Richards, un tânăr în vârstă de 28 de ani, a cărui fetiță de un an și jumătate, Cathy, este bolnavă de gripă. Sigur, până aici nu este nimic interesant. Dar, în contextul cărții, acea gripă îi poate fi fatală micuței copile: atât Ben, cât și soția lui, Sheila, cu doi ani mai tânără, sunt șomeri și nu-și pot permite să ducă copilul la spital sau să cheme un doctor s-o vadă (unul adevărat, întrucât există mulți impostori la care lumea apelează cu bună știință, pentru că sunt mai ieftini). Mai mult decât atât, având în vedere că lucrul în fabrica General Atomics implica un grad mare de expunere la radiații, Ben ar fi trebuit, teoretic, să fie steril, la fel ca cei mai mulți dintre bărbații care lucrau acolo. Dorindu-și o familie, însă (un lucru din ce în ce mai anacronic în contextul cărții), Ben alege să-și dea demisia pentru a evita acest risc: „El își părăsise slujba în 2018, deoarece șansele de-a mai avea vreodată copii scădeau cu fiecare schimb petrecut înapoia învechitelor și imperfectelor scuturi de plumb G-A“ (p. 127).

Există în carte câteva sugestii care, după unii, par a duce cu gândul la faptul că Sheila s-ar prostitua pentru a întreține familia. Cartea, însă, nu spune niciodată nimic concret în acest sens, iar mie mi se pare că este destul de clar că nu la prostituție se referă respectivele pasaje: „Ce-o să faci? O privi direct: Trotuarul? Gata, Sheila! Trebuie s-o vadă un doctor adevărat. S-a terminat cu moașele cu mâini murdare și duhnind a whiskey. Numai aparatură modernă. O să am eu grijă“ (p. 6). Este adevărat că, în limba română, expresia „a face trotuarul“ se referă, de cele mai multe ori, la prostituție, însă verbul din originalul în limba engleză este hustle, care face trimitere mai degrabă la a obține bani (sau alte foloase) prin mijloace agresive, brutale, deci traducerea cu „a face trotuarul“ este una nefericită. O expresie românească echivalentă cu hustle ar fi „a da în cap“, adică a tâlhări pentru a face rost de bani. If anything, textul face referire mai degrabă la tot felul de activități, „combinații“, cum le-am numi noi, pe care Sheila le face pentru a câștiga bani: „Ben, azi-dimineață am făcut două afaceri. Iartă-mă… I-am cumpărat niște medicamente de la dealerul de droguri. Medicamente bune!“ (p. 35).

Având în vedere situația lor, Ben hotărăște să meargă la clădirea jocurilor și să aplice, la fel ca alte mii de șomeri, pentru a intra într-unul dintre jocurile televizate ale Rețelei. Desigur, nimeni nu se poate înscrie la ce joc dorește, ci, după câteva zile de teste, Rețeaua hotărăște pentru ce joc este potrivit fiecare candidat (asta dacă este potrivit pentru vreun joc). Ben Richards este ales pentru cel mai important joc al Rețelei, anume Fugarul. Regulile jocului sunt următoarele: Ben este eliberat în lumea largă și are voie să meargă oriunde dorește, să facă orice dorește. Dar este vânat de o echipă specială de vânători, care-i oferă un avans de douăsprezece ore. Scopul vânătorilor este, bineînțeles, acela de a-l omorî pe protagonistul show-ului și, cu cât o fac mai brutal și mai „televizat“, cu atât mai bine. Desigur, absolut orice cetățean poate lua parte la joc și, de asemenea, și poliția; niciun civil, însă, nu are voie să-i facă rău protagonistului emisiunii. Oricine îl reperează pe Richards îl poate denunța; orice reperare confirmată de către vânători sau poliție îi aduce denunțătorului suma de o sută de neodolari, iar orice reperare soldată cu moartea concurentului îi aduce denunțătorului o mie de neodolari. Concurentul primește o sută de dolari pentru fiecare oră în care supraviețuiește, bani care se trimit familiei; el primește în mână doar un avans de patru mii opt sute de dolari nerambursabili, corespunzători primelor două zile de concurs. Pentru fiecare vânător sau polițist omorât, mai primește încă o sută de dolari. O regulă foarte importantă este aceea ca fugarul să se filmeze câte zece minute de două ori pe zi și să expedieze casetele prin poștă pe adresa clădirii jocurilor, pentru ca în fiecare seară respectivele casete să poată fi difuzate în emisiune (tot echipamentul necesar filmării i se oferă concurentului de către emisiune înaintea startului). În cazul în care concurentul nu îndeplinește această sarcină, livrarea zilnică a banilor încetează, însă nu și urmărirea lui. Pentru a câștiga marele premiu, în valoare de un miliard de neodolari (nu are rost să spun că neodolarul este, în Fugarul, o monedă mult mai puternică decât dolarul clasic), Ben Richards trebuie să rămână în viață pentru treizeci de zile.

Fugarul este încă o carte de Stephen King care mi-a plăcut foarte mult. Sincer, nu mă pot hotărî care dintre cele două cărți pe care le-am recenzat până acum mi-a plăcut mai mult: Marșul cel lung sau Fugarul; în timp ce lumea din Fugarul este construită mult mai bine, mai minuțios și se vede cum King s-a mai maturizat ca scriitor între timp, Marșul are un vibe aparte, care pune cartea într-un loc special în inima mea. Pe lângă ideea ingenioasă a cărții și lumea frumos construită, Fugarul are și un sfârșit care pentru mine, unul, a fost satisfăcător. Mi-a plăcut că autorul a ales același pseudonim pentru a-și continua seria de distopii; îmi place orice fel de continuitate. De asemenea, așa cum spuneam și la început, și Fugarul are, din nou, ceva din Jocurile foamei, și aș spune că de data asta totul e mai nuanțat: pe lângă natura grotescă a unui astfel de joc și faptul că el reprezintă principala sursă de entertainment pentru o populație decadentă, trimiteri clare atât la Jocurile foamei, cât și la Marșul cel lung, Fugarul dezvoltă mai mult decât Marșul un element care îl apropie de Jocurile foamei, anume propaganda. Exact ca în Răsăritul în ziua extragerii, adevărul despre Richards și familia lui este distorsionat, iar povestea fiicei lui bolnave, sacrificiul pe care el îl face, faptul că este un familist convins, sunt, desigur, aspecte trecute sub tăcere. Cu ajutorul montajelor și al editării imaginilor, Richards și soția lui sunt făcuți să pară dracul gol în fața unui public care devine, astfel, cu atât mai însetat să-l repereze: „Monitorul arătă o imagine integrală a lui Richards în cămașa lui gri, largă, obținută cu câteva zile în urmă de o videocameră ascunsă. Fundalul părea a fi sala de așteptare de la etajul al patrulea. Fusese retușată, se gândi Richards, adâncindu-i orbitele, îngustându-i fruntea și scofâlcindu-i pomeții obrajilor. Pensula unui tehn îi conferise gurii o expresie batjocoritoare. În ansamblu, Richards de pe ecran era înfricoșător – îngerul morții urbane, brutal, nu foarte inteligent, însă deținând o șiretenie animalică. Sperietoarea rezidenților apartamentelor din centru“ (p. 60), „Imaginea se dizolvă într-un stop-cadru al Sheilei… dar pensula retușorului acționase din nou, mânuită, de data aceasta, cu mai multă energie. Rezultatul era brutal. Chipul plăcut, nu foarte frumos, fusese transformat în cel al unei femei șleampete. Buze late, răsfrânte, ochi lucind de lăcomie, insinuarea unei guși coborând spre ceea ce trebuiau să fie sâni dezveliți“ (p. 61).

Cartea are, desigur, și câteva aspecte negative. Trei lucruri îmi vin in minte aici: în primul rând, întregul context al cărții oferă multe posibilități pentru o poveste plină de acțiune. Mi se pare că Stephen King nu exploatează îndeajuns acest potențial de acțiune al cărții. Ceea ce mă duce cu gândul la al doilea aspect negativ: avem un act trei al cărții mult prea tărăgănat, care pare că nu se mai termină… Richards nu rezistă prea mult în joc, desigur (chiar și așa, stabilește un record), și mă așteptam ca actul al treilea al cărții să fie cel mai fulminant… În schimb, avem o peltea întinsă, aparent, la nesfârșit (și nerealistă, nici în contextul cărții, nici într-unul real). Și, în al treilea rând, tot în actul al treilea al cărții avem un mare twist care ar trebui să șocheze cititorul, dar… mai degrabă îl enervează, pentru că nu are niciun sens, nicio miză și nu schimbă cu nimic finalul poveștii (final cu care Richards se împăcase demult).

Așa cum spuneam la început, a sosit momentul să vorbesc și despre film. Văzând trailerul filmului, și mai ales având proaspătă în minte experiența pe care am avut-o cu ecranizarea Marșului cel lung, mi-am setat încă de la bun început în minte faptul că filmul pe care-l voi vedea nu va fi ecranizarea Fugarului. Pe de altă parte, trailerul promitea scene de acțiune și de comedie și, fiind deja complet detașat de carte din punct de vedere mental, m-am hotărât să merg să văd filmul la cinema, așteptându-mă să-mi și placă. N-am mai apucat să-mi fac planuri pentru că l-am văzut săptămâna trecută, în avanpremieră, la invitația editurii Nemira, la fel ca ultima dată.

Foarte mare mi-a fost mirarea să constat că m-am înșelat mult în privința judecății mele incipiente: filmul respectă cartea foarte bine. Nesperat de bine, aș putea spune. Desigur, unele momente au fost comprimate și s-au operat unele mici schimbări, pentru a se putea, totuși, să se redea o cartea întreagă într-un timp de puțin peste două ore. Dar majoritatea schimbărilor au fost bine venite. Ce mai plăcută schimbare, pentru mine, a fost cea privitoare la vânătorul-șef McCone; toți vânătorii primesc mai mult screentime decât apar în carte, de altfel. Dacă în carte McCone este cam singurul vânător prezentat, ceilalți fiind mai degrabă simple mențiuni, acum vedem în sfârșit întreaga echipă de cinci vânători. Mai mult, în carte McCone apare cam după borna de trei sferturi din desfășurarea acțiunii, dar în film îl vedem încă de la începutul concursului. Iar în ceea ce privește persoana lui, în film chiar simți că este o prezență amenințătoare, lucru cu care cartea îl ațâță pe cititor doar pentru ca mai apoi să-l dezamăgească: dacă în carte McCone este scund, în film este foarte înalt. În timp ce în carte este chelios, în film are un păr bogat. În carte vedem un McCone pedant, îmbrăcat la costum, pe când varianta lui din film folosește echipament tactic. McCone din film recurge la armament sofisticat, spre deosebire de personajul din carte, care se rezumă doar la un simplu revolver. Și, nu lipsit de importanță, în film vedem în sfârșit un McCone care are și ceva de făcut din punct de vedere fizic, care se luptă corp la corp, ca un personaj de acțiune cu adevărat amenințător, nu se bazează doar pe inteligență, tactică, experiență și manipulare.

O altă schimbare plăcută cu care filmul vine în raport cu cartea este faptul despre care vorbeam mai sus, anume acela că filmul exploatează mult mai bine potențialul de acțiune propus de subiectul cărții. Dacă ar fi să dau și o bilă neagră filmului, aș da-o pentru faptul că acesta schimbă finalul cărții, copiind aproape complet (cu o diferență semnificativă, totuși) finalul ecranizării din 1987, cu Arnold Schwarzenegger, ecranizare care se depărtează foarte mult de carte.

Și, pentru că tot am pomenit de Arnie, avem și vreo două easter egguri amuzante cu trimitere la filmul din 1987 (sau, mai bine spus, cu trimitere mai mult la Schwarzenegger însuși).

În concluzie, vă îndemn atât să citiți cartea, cât și să vedeți filmul (dacă aveți timp și răbdare, puteți să vizitați chiar și filmul din 1987). Fiecare variantă a poveștii are ceva aparte de oferit și atât filmul, cât și cartea, vă vor bucura într-un fel sau altul.

GEEKON