GEEKON

Un geek anonim

THOMAS HARRIS

Hannibal

Traducere din limba engleză de Liviu Szőke

București, editura Nemira, 2025, 390 p.

De-acum îmi puteți spune Lightning McQueen; aceasta pentru că, dacă de la apariția Dragonului roșu până în momentul în care am scris recenzia au trecut vreo trei luni, recenzia romanului Hannibal apare la doar câteva zile după lansarea noii ediții de către editura Nemira :)) Așa cum spuneam și în introducerea recenziei primei cărți din serie, toamna aceasta primim ultimele două romane: Hannibal și Hannibal. Înălțarea. Cumva, atmosfera de afară se potrivește cu cartea, pentru că și acțiunea din Hannibal se petrece tot toamna.

De data aceasta, editura Nemira a ales să vină cu o traducere nouă, nu să cumpere drepturile pentru traducerea Anacaonei Mîndrilă, apărută la editura RAO în anul 2008. Astfel, Hannibal se află acum în traducerea lui Liviu Szőke; deci, spre deosebire de primele două romane ale seriei, care aveau ca elemente de noutate doar o altă copertă și reeditarea în sine, Hannibal vine acum și cu o traducere nouă, acest lucru făcând ca prezenta ediție a cărții să fie cu atât mai interesantă. Motivele acestor alegeri nu ne sunt, evident, cunoscute. Cert este că, dacă și ultimul volum al seriei, anume Hannibal. Înălțarea, va fi tradus tot de către Liviu Szőke, atunci vom avea o serie de patru cărți tradusă de doi traducători: Alfred Neagu (e drept, împreună cu Constantin Dumitru Palcus în cazul Tăcerii mieilor, dar cel mai probabil că tot Alfred Neagu a fost traducătorul principal) și Liviu Szőke, pe când în cazul edițiilor de la RAO am avut același număr de patru cărți traduse de trei traducători: Alfred Neagu, Anacaona Mîndrilă și Irina Tudor-Dumitrescu. Deci sperăm că Liviu Szőke se va întoarce în forță și pentru traducerea ultimului volum al seriei :))

Această speranță nu are ca temei doar numărul de traducători ai seriei. Până la urmă, contează ca traducătorii să facă treabă bună și, cel mai important în acest caz, traducătorii volumelor ulterioare să se poată „așeza“ în vocea traducătorilor volumelor anterioare. Și acesta este cel mai greu lucru: când preiei de la jumătate o serie în traducere, să reușești să păstrezi tonul și întregul context al volumelor precedente. Nu degeaba am făcut această introducere un pic mai lungă; având în vedere că este primul volum din ediția Nemira a seriei Hannibal care primește o traducere nouă, se cădea, desigur, să spun câteva cuvinte și despre traducere. Deci apropo de ce vorbeam mai sus, mi se pare că Liviu Szőke face o treabă remarcabilă în a păstra „lumea“ primelor două romane: numele instituțiilor și ale departamentelor FBI sunt păstrate, referințele din cărțile precedente sunt redate întocmai, vocabularul, chiar și modul de adresare al personajelor (mai ales unele în raport cu altele) este același. Dacă, însă, există diferențe, acestea sunt impuse de original, nu de traducere. Spre exemplu, Starling vorbește în continuare cu doctorul Lecter cu „dumneavoastră“, așa cum cele două personaje convin în Tăcerea mieilor; în schimb, lui Paul Krendler, Starling îi vorbește acum la pertu, atât pentru că se află într-un context diferit, cât și pentru că are toate motivele să fie supărată pe el. Probabil că această uniformizare stilistică a traducerii vi s-ar putea părea un lucru firesc, un dat chiar, însă a-ți reuși acest demers nu e puțin lucru: un traducător neatent, care nu simte corect atmosfera originalului și a traducerilor precedente, te poate face să simți că, brusc, citești o altă serie. Dacă aș fi citit Hannibal fără să știu cine este traducătorul, aș fi crezut că este vorba tot despre Alfred Neagu, ceea ce înseamnă că uniformizarea stilistică a fost făcută cu succes de către Liviu Szőke. Să bem pentru asta!

De data aceasta, timeline-ul apariției cărții nu prea se mai „pupă“ cu cel al acțiunii. The silence of the lambs apare în 1988, iar Hannibal apare în 1999, deci avem o diferență de unsprezece ani între cele două romane. În schimb, acțiunea din Hannibal se petrece la doar șapte ani distanță de cea din Tăcerea mieilor: „Clarice Starling, agent special FBI, a avut parte de cincisprezece minute de glorie când l-a împușcat mortal pe criminalul în serie Jame Gumb, ucigașul «Buffalo Bill», în propria lui pivniță, în urmă cu șapte ani“ (p. 24). Până la sfârșit, însă, această diferență temporală este recuperată, ultimul capitol al cărții, cu rol de epilog, ducându-ne tot în perioada publicării ei: „La intersecția mileniilor, Buenos Aires este stăpânit de tango și noaptea are un puls al ei“ (p. 473).

După șapte ani de la evadarea lui (o să presupun că deja ați citit Tăcerea mieilor), doctorul Lecter rămâne în continuare neprins. În urma unei misiuni de intervenție a celor de la BATS (Bureau of Alcohol, Tobacco and Firearms), DEA (Drug Enforcement Administration) și FBI care se termină foarte prost, Clarice Starling este pusă sub acuzare și este nevoită să facă un pas în spate, luând un job de birou în cadrul FBI: „Comisia Judiciară vrea sânge. Sânge proaspăt. La fel și presa. Cei de la Antidrog au aruncat niște oase. La fel și ATF. Trebuie să sacrificăm și noi ceva. Dar, în cazul nostru, s-ar putea să se mulțumească și cu plevușcă. Krendler crede că le-o putem oferi pe Clarice Starling și ne vor lăsa în pace. Sunt de acord cu ei“ (p. 29), „Cariera lui Starling oricum stagna. Va fi pusă pe liber fără să-i fie afectate drepturile, iar hârțogăria va da de înțeles că n-a primit decât o mustrare disciplinară – va putea să se angajeze altundeva“ (p. 29). Poate și mai rău de atât este faptul că Starling intră în atenția presei și a opiniei publice ca un personaj negativ: „«ÎNGERUL MORȚII: CLARICE STARLING, MAȘINĂRIA DE UCIS A FBI-ULUI» scanda pe prima pagină titlul principal al National Tattler, cu font Railroad Gothic de 72“ (p. 24). Pe de o parte, mi s-a părut un pic exagerat felul în care opinia publică se raportează la cele petrecute și la Starling; pe de altă parte, Thomas Harris ne amintește că cei care vorbesc din exterior adesea nu pot înțelege cum este să te afli de cealaltă parte a gardului. Sper exemplu, reporterii care critică evenimentele petrecute nu înțeleg cum este să fii agent FBI și să te afli în mijlocul unui shootout de proporții. În plus, Harris nu ne lasă să uităm că presa poate face mult rău atunci când deservește anumite interese politice (așa cum este cazul în carte).

Toate aceste lucruri o readuc pe Starling în atenția doctorului Lecter, care ia legătura cu ea. Pe lângă acest lucru, apare o posibilă dovadă a prezenței doctorului undeva în America de Sud. Aceste două noi piste, împreună cu faptul că Starling este nevoită, așa cum am spus, să accepte un job de birou până la soluționarea anchetei în cazul intervenției FBI, o fac pe aceasta să-și reia preocupările în ceea ce privește urmărirea și prinderea lui Hannibal Lecter: „Starling, aveau de gând să se descotorosească de tine și să se șteargă cu tine ca și cu o cârpă. Te-ai fi irosit și tu cum a fost aruncat la gunoi John Brigham. Numai ca să salveze câțiva birocrați din BATF. Teamă. Presiune. Numai asta mai înțeleg ei. Am pus pe cineva să-i arunce o vorbă lui Mason și să-i spună cât de mult ar avea de suferit vânarea lui Lecter dacă tu ai fi trasă pe linie moartă. Orice altceva s-o fi întâmplat, pe indiferent cine o fi sunat Mason după aceea, chiar nu vreau să știu – probabil pe Vellmore, din Camera Reprezentanților“ (pp. 55-56).

În sfârșit, villainul principal al cărții este Hannibal Lecter însuși. După șapte ani de la evadarea spectaculoasă din Tăcerea mieilor, acesta este încă de negăsit: „Trecuseră șapte ani de când doctorul Hannibal Lecter, cunoscut pentru uciderea a zece persoane, evadase din arestul din Memphis, curmând încă cinci vieți în acel proces. Era ca și cum Lecter se evaporase de pe fața pământului. Cazul rămânea deschis pentru FBI și avea să rămână deschis pentru totdeauna, sau cel puțin până era prins“ (p. 53). Aflăm în scurt timp că acesta se ascunde în Florența, oraș care vedem încă din romanul precedent că îi este foarte drag. Dar faptul că se „ascunde“ este o exprimare un pic exagerată: după câteva operații estetice făcute prin America de Sud și rezolvarea unei malformații din naștere care l-ar fi putut da de gol numaidecât (vă las pe voi să vă amintiți despre ce e vorba), doctorul Lecter, sub o identitate falsă, duce în Florența o viață de vis. Este nevoit, însă, să părăsească Florența și să se întoarcă în Statele Unite, lucru pentru care desigur că îi pare rău: „Doctorul Lecter nu se lasă cuprins de regrete, însă-i părea rău că părăsește Italia“ (p. 213). Consider că, dacă într-adevăr voia, putea să rămână în Florența mult și bine, eliminându-i quick and quiet pe cei care-l descoperiseră și-l urmăreau, la fel cum făcuse și cu alți indivizi care nici măcar nu-i greșiseră cu ceva: curatorul de la Palazzo Capponi este dat dispărut și, din moment ce doctorul Lecter își dorește foarte mult să obțină acest post, cam ne putem da seama destul de ușor ce s-a întâmplat: „curatorul instalat de mulți ani în funcție la Palazzo Capponi era dat dispărut. Mulți credeau că individul fugise cu o femeie sau cu banii cuiva ori cu amândouă. Lipsise de la întâlnirea cu consiliul director de-aici, din Palazzo Vecchio, la ultimele patru ședințe lunare“ (p. 124). Ba mai mult, un biet violoncelist al Orchestrei de Cameră din Florența dispare și el fără urmă doar pentru că nu cânta pe placul doctorului Lecter (naratorul nu ne spune explicit faptul că Lecter are vreo legătură cu asta, dar eu cred că e destul de clar că așa stau lucrurile): „Acest excelent viola da gamba fusese adus ca să-l înlocuiască pe cel înfiorător de inept de dinainte, un văr al lui Sogliato, care dispăruse în mod bizar cu câteva săptămâni în urmă“ (p. 182). Deci, așa cum spuneam, Hannibal Lecter putea rămâne bine-mersi în Florența dacă într-adevăr voia, eliminându-și urmăritorii fără să fie prins vreodată; alege, în schimb, să facă un show grotesc și inutil, din cauza căruia este nevoit să plece din mult iubitul oraș.

Dar doctorul Lecter nu este singurul villain al cărții. Enter Mason Verger, una dintre primele victime ale lui Hannibal Lecter și singura care a supraviețuit. Mason este un om extrem de bogat care a moștenit de la tatăl lui nenumărate ferme de porci și care este unul dintre cei mai mari furnizori de carne de porc din lume. În urmă cu mulți ani, pe când făcea terapie cu doctorul Lecter, acesta din urmă l-a îmbătat, l-a drogat și la pus să-și taie singur fața și să o dea de mâncare la câini; după spusele doctorului, însă, se pare că Mason și-ar fi mâncat el însuși propria față: „De fapt, îți scriu ca să îți reîmprospătez memoria cu privire la fostul tău nas. În stimulantul tău interviu antidroguri, apărut deunăzi în Ladies’ Home Journal, pretinzi că tu însuți ți-ai dat de mâncare nasul și restul feței la alea două potăi, Skippy și Spot, ce ți se gudurau pe la picioare. Nu-i deloc așa: tu însuți l-ai mâncat, ca gustare. După clefăieile pe care le scoteai în timp ce-l mestecai, aș zice că avea o consistență asemănătoare cu cea a unei pipote de pui – «Are exact gust de pui!» ai comentat atunci. Mie mi-a amintit de zgomotul dintr-un bistrou atunci când un francez se repede la o salată cu pipote de pui“ (pp. 231-232). În urma rănilor suferite în timpul acestei ultime ședințe de terapie cu doctorul Lecter, Mason rămâne imobilizat la pat în vila lui de la ferma Muskrat, nu mai are față și i-a mai rămas doar un singur ochi (și acela fără pleoapă).

Mason este un villain pentru că, deși pozează într-un creștin filantrop, el este un mare corupt și abuzator de copii (psihologic). Prin prisma mijloacelor lui materiale enorme, are în buzunar atât cam toți politicienii corupți pe care-i poate avea cineva (nu numai din Statele Unite), cât și tot felul de alte personaje nu tocmai pozitive, care sunt în stare de orice. Susținând că l-a iertat pe doctorul Lecter pentru cele întâmplate, el se preface că ajută autoritățile competente la prinderea lui Hannibal Lecter; în realitate, Mason dorește să-l captureze pe doctorul Lecter pentru a se răzbuna.

Per total, Hannibal este o carte bună, o continuare firească a Tăcerii mieilor (era clar că vor urma multe lucruri după evadarea doctorului). Aș spune că este o lectură plăcută care mie, unul, mi s-a părut ok. Se vede faptul că Thomas Harris este pasionat de multe domenii și este un lucru bun că își explorează aceste pasiuni în cărțile pe care le scrie; intuiesc faptul că multe dintre pasiunile doctorului Lecter sunt și pasiunile autorului însuși: interesul pentru cultura și viața înaltă, pentru produsele, mâncărurile și băuturile fine și scumpe, pentru istoria și cultura europeană, pentru muzică și artă și tot așa. Mai ales partea a cărei acțiune se petrece în Florența este un adevărat deliciu literar și mi se pare greu să o scrii în felul în care a făcut-o Thomas Harris.

În ceea ce privește părțile negative, oh, man, avem de discutat… Pornind de la general către punctual, voi spune că suspansul a lipsit aproape complet… Da, sunt anumite momente care pot genera suspans, însă prea puține, spre deosebire de romanele precedente. Apoi, alegând aceleași elemente de comparație, de data asta avem un narator care „bate pe umăr cititorul“, care îi vorbește direct, abordare al cărei fan nu sunt deloc (nu mai suntem în secolul al XIX-lea, totuși). Lui Mason Verger nu i se dă mai nimic de făcut ca personaj, cel puțin nu cu latura lui de abuzator de copii. Practic, abuzurile lui se rezumă la a le spune copiilor nevoiași care vin să locuiască o perioadă la ferma Muskrat, ca un act de filantropie, chestii de genul „Am auzit că pisica ta e bolnavă. Ha, ha, o să moară“… Pare că este un întreg buildup al unui moment culminant în care descoperim că Mason este acest abuzator de copii, dar nimic nu vine… Atât. Asta e tot. Face mișto de ei. Mă bucur că nu am avut scene de abuz asupra copiilor mai complexe, cum a fost în Dragonul roșu, spre exemplu. Nu asta este problema. Problema este aceea că există un buildup fără payoff. În plus, n-am înțeles de ce Mason este paralizat de la gât în jos (cu excepția unei mâini pe care o mișcă foarte puțin). De când anume mutilarea facială te lasă paralizat? Don’t know…

Ca o ultimă chestiune oarecum generală, nu sunt absolut deloc mulțumit de ceea ce s-a întâmplat cu cele două personaje principale, Hannibal Lecter și Clarice Starling… Da, adevărul este că sunt niște droguri și niște ședințe de hipnoză la mijloc, dar autorul nu ne spune niciodată clar în ce măsură este vorba despre aceste lucruri și în ce măsură intervine voința proprie… Și cel mai trist este faptul că, în prefața ediției din 2000 la Red Dragon, Harris ne spune că acesta i s-a părut a fi destinul firesc al celor două personaje: „i-am lăsat pe doctorul Lecter și pe Clarice să-și hotărască singuri soarta după cum le dicta caracterul“. For Christ’s sake, nimic din ce se întâmplă cu cele două personaje nu e natural!… Prin ceea ce a făcut, Thomas Harris a masacrat-o pe Clarice Starling ca personaj definitiv și irecuperabil… Cu toate astea, eu tot mai am o speranță că-și va reveni în ultimul roman. Poor Crawford…

Și acum the man himself: Hannibal Lecter. Deja Hannibal Lecter mi se pare prea overpowered… Din primele două cărți aflăm despre el că: are un intelect nativ desăvârșit și o forță fizică extraordinară; de asemenea, nu este afectat de adrenalină, rămânând de un calm desăvârșit indiferent de situație, cu un puls perfect stabil. Este un medic, un psiholog și un psihiatru excepțional, fiind specializat în toate cele trei ramuri. Este un bucătar foarte bun, un desenator foarte bun, priceput la tot ce ține de artă și cultura înaltă. Ok. Acum aflăm că vorbește o toscană desăvârșită, chiar și o toscană veche desăvârșită, este un cercetător într-ale istoriei, artei și literaturii care-i bate la fund chiar și pe profesorii universitari, știe bine notație muzicală și cântă la mai multe instrumente, le are cu armele, mai ales cu cele albe, maestru al deghizărilor, ba chiar este și un matematician foarte bun și un fizician foarte bun… Ca și cum toate astea n-ar fi de ajuns (deja-mi iese fum din creier), pare că doctorul Lecter nu simte nici durerea: este ars cu fierul încins pe piept, i se înfige în ochi un baston electric și omu’ nostru nimic, nicio reacție, niciun sunet… De parcă doar l-ar fi mângâiat cineva… Îmi aduce aminte de un fost coleg de master care era exhaustiv dezvoltat în absolut toate domeniile inventate de om și pare că Hannibal Lecter se apropie de statura lui intelectuală, ceea ce este absolut imposibil :)) Și, în ultimul rând: câți bani poate să aibă un om care nu muncește nimic de ani de zile? :)) De șapte ani de la evadare doctorul Lecter trăiește numai pe picior mare, numai în locuri fancy și cu lucruri scumpe. Ok, am înțeles că înainte să fie arestat și-a pus de-o parte niște bani și acte false pentru vremuri grele, dar câți bani ar fi putut să strângă până atunci? Deja pare că e un mic Țiriac… Omu’ își permite numa’ mașini luxoase și chiar și vilă cu servitori în Buenos Aires, for Christ’s sake: „Servitorii se simt bine în această casă, însă printre ei domnește o disciplină de fier. Li se interzice accesul la ultimul etaj al conacului înainte de prânz. Sau după servirea primului fel la cină“ (p. 473). My God, să-l oprească cineva pe Thomas Harris :))

Am rămas dezamăgit de faptul că Hannibal Lecter nu se duce după Jack Crawford, dacă tot ni se spune în cărțile precedente că-l urăște, și nici măcar după Will Graham, dacă tot zice în Dragonul roșu că se gândește mult la el… Bine că are timp să lingă volanul mașinii lui Clarice Starling (fără glumă) :)) În final, nu am nicio legătură cu studiile medicale, dar chiar și-așa sunt aproape convins că, orice metode ai folosi, n-ai cum să-i detașezi unui om toată calota craniană, să-i tai bucăți din creier pe care să le gătești iar acesta încă să fie suficient de activ și de lucid încât să-și mănânce propriul creier și să mai și zică că-i place… Înțeleg că Thomas Harris a vrut să vină cu niște scene mai gruesome decât în cărțile precedente, dar deja faza asta mi se pare prea cartoonish…

Pe cât de mult am vorbit, pe atât de scurtă va fi concluzia: Hannibal rămâne o carte bună, dar categoric mai slabă decât romanele precedente. Merită să o citiți, dar să nu vă faceți așteptări prea mari.

GEEKON