GEEKON

Un geek anonim

RICHARD BACHMAN (STEPHEN KING)

Marșul cel lung

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

București, editura Nemira, 2025, 272 p.

Recenzia aceasta va fi puțin diferită, din două motive: va fi structurată deferit față de recenziile precedente, în sensul că va avea și o microstructură internă pe lângă cea de bază, și va avea și o ultimă secțiune referitoare la ecranizarea cărții, film care a avut avanpremiera vinerea aceasta. Împărțirea recenziei în mici secțiuni, microstructurarea, să-i spunem așa, are și ea, la rândul ei, alte două motive: natura cărții face ca discuțiile despre acțiunea ei să fie foarte succinte (asta dacă nu vreau să dau spoilere), și apoi faptul că diversele paliere literare și psihologice ale romanului merită explorate separat, în mici părți delimitate clar și vizibil. Voi face, așa cum spuneam, și o comparație cu filmul, în care îmi voi exprima părerea despre cât de fidelă este ecranizarea, impresia pe care mi-a lăsat-o și, cel mai important, cât de bine respectă vibe-ul cărții.

The Long Walk este un roman publicat de Stephen King, de data aceasta sub pseudonimul Richard Bachman, în 1979. Prima ediție în limba română a apărut în anul 2004 la editura Lucman, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu. După cum știm, editura Nemira își propune să aducă toată literatura lui King în imprintul Armada, deci era doar o problemă de timp până vom fi avut și Marșul cel lung (mai ales că romanul era deja tradus). Așadar, ediția Armada a Marșului cel lung, publicată în acest frumos început de septembrie, păstrează traducerea veche apărută în 2004. Coperta cărții este originală și interesantă, așa cum sunt cele mai multe coperte din Armada și, pentru că tot se lansează odată cu filmul, avem și o supracopertă tie-in.

O societate distopică. Nu ni se spune exact când se petrece acțiunea cărții. Nici naratorul, nici personajele nu pomenesc nimic despre asta și nu putem deduce nimic din context. Cel puțin nu cu exactitate. Citind cartea, văzând cum arată țara, cum sunt îmbrăcați oamenii, ce beau, ce mănâncă, ce muzică ascultă, ce magazine au, am intuit faptul că acțiunea s-ar petrece undeva în Statele Unite ale anilor ’80. Nu cred că am greșit (sau măcar nu am greșit cu mult).

Este clar că suntem într-o societate distopică. Din nou, nimeni nu ne oferă niciun fel de expozițiune; nu ni se spune clar, cu subiect și predicat, cum anume s-a ajuns la această distopie și nici ce presupune ea cu adevărat. Dar ea este acolo. Lumea pare destul de libertină: oamenii muncesc, beau, mănâncă, se distrează, stau până noapte târziu pe străzi și pare că nimeni și nimic nu le impune nicio interdicție. Dar distopia plutește în aer. În primul rând, un eveniment precum Marșul cel Lung nu poate avea loc într-o societate democratică. Numai într-un stat totalitar poți face așa ceva. Nu pot spune de ce fără a da spoilere, dar ceea ce vă pot zice este că evenimentul în sine, Marșul, „țipă“ lucrul acesta încă de la bun început. În al doilea rând, de multe ori se face referire la un anumit organism de control numit „Escadroane“. Nu știm exact ce sunt aceste Escadroane și cine le conduce cu adevărat; tot ce știm este că ele reprezintă corpul de opresiune al lumii din carte, un fel de Securitate sau KGB: „Tatăl lui fusese un gigant cu păr nisipiu, glas tunător și râs ca un muget, care suna în urechiușele lui Garraty ca și cum s-ar fi despicat munții. După ce-și pierduse propriul vehicul, condusese camioane guvernamentale din Brunswick. Slujba ar fi fost bună dacă Jim Garraty și-ar fi ținut pentru el părerile politice. Dar atunci când lucrezi pentru guvern, guvernul este de două ori mai conștient de existența ta și de două ori mai dispus să cheme Escadroanele dacă lucrurile par nițel cam stranii pe alocuri. Iar Jim Garraty nu fusese un mare susținător al Marșului cel Lung. Ca atare, într-o bună zi primise o telegramă și, în ziua următoare, doi soldați apăruseră la ușa casei, iar Jim Garraty plecase cu ei, făcând scandal; soția lui închisese ușa și obrajii ei fuseseră albi ca varul, iar când Garraty o întrebase pe mama lui unde pleca tăticul cu soldații, ea îl pălmuise îndeajuns de puternic pentru a-i însângera o buză și-i spusese «Taci, taci odată!» De atunci, Garraty nu-și mai văzuse niciodată tatăl. Trecuseră unsprezece ani. Fusese o amputare aseptică. Inodoră, dezinfectată, pasteurizată, sanforizată și fără fir de mătreață“ (pp. 126-127). Prin urmare, nimeni nu poate ca măcar să vorbească împotriva Marșului cel Lung fără să plătească cu viața. Exemplul de mai sus nu este singurul pe care-l găsim în paginile romanului.

În încheierea acestei mici secțiuni, voi spune că societatea asta distopică, totalitară, îmi pare a fi una de orientare socialistă, în care nu mai există bogați: „Pe vremuri, înainte de Schimbare și de Escadroane, pe când mai existau milionari, ei obișnuiau să înființeze fundații, să construiască biblioteci și toate rahaturile alea“ (p. 199).

Hai să mergem! Marșul cel Lung este cel mai important eveniment care are loc în Statele Unite ale Americii (așa cum sunt ele prezentate în roman). În fiecare an, Marșul începe la data de 1 mai, la ora 09:00 dimineața, din dreptul unei borne de piatră aflată la granița cu Canada a statului Maine. Traseul este de fiecare dată același. Evenimentul este transmis live în toată țara. În fiecare an, doar băieții cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani au dreptul să se înscrie în Marșul cel Lung. Dintre ei sunt aleși, pe baza unor teste, 100 de băieți care vor deveni „Mărșăluitori“. Regulile sunt simple: toți participanții trebuie să meargă cu o viteză minimă de șase kilometri și jumătate pe oră. Orice scădere a vitezei sub această limită (la fel ca și părăsirea drumului) duce la căpătarea unui avertisment. Dacă un mărșăluitor a acumulat maximumul de trei avertismente (al doilea avertisment după încă 90 de secunde iar al treilea avertisment după încă 60 de secunde) și tot nu mărește viteza, la 30 de secunde după ultimul avertisment primește „biletul de ieșire“. Mărșăluitorii au voie să-și aducă cu ei de-acasă tot ce consideră de cuviință. Pot cere oricâte bidonașe cu apă au nevoie iar în fiecare zi, la ora 09:00 dimineața, fiecare băiat primește câte o centură cu diferite alimente: pesmeți, brânză, pastă de pui, batoane energizante etc. Într-o societate în care, așa cum spuneam mai sus, absolut toată lumea duce un trai la limita dintre jos și mediu, Premiul pentru cel care câștigă Marșul devine foarte ispititor – practic, tot ce-ți poți dori: „În plus, se gândea la ce aș obține dacă aș învinge. Cred că Premiul – tot ce-ți dorești pentru tot restul vieții – a orbit-o“ (p. 214).

Oare cât mai poate îndura un om? Descrierea Marșului pe care am oferit-o mai sus nu ne provoacă să ne gândim la prea multe aspecte. Dar pe parcursul cărții vedem ce înseamnă, de fapt, un astfel de lucru. Organizatorii marșului (soldați care îi însoțesc pe Mărșăluitori pe autoblindate, la comanda cărora se află Maiorul) nu țin cont de absolut niciun motiv pentru care Mărșăluitorii ar scădea sub limita de viteză, s-ar opri cu totul sau ar părăsi Marșul, și nu oferă, conform regulamentului, niciun fel de clemență. Participanții la Marș nu au niciun fel de scuză: nu ești scuzat în caz că ești bolnav, că ai crampe, că ți-ai rupt piciorul, că trebuie să-ți faci nevoile și în niciun caz nu te poți opri pentru a te odihni sau a dormi. Câștigătorul Marșului nu este acela care ajunge primul la o linie de sosire pentru că nu există o astfel de linie, ci acela care merge cel mai mult. Astfel, limitele umane sunt împinse la maximum și dincolo de acest punct. Cartea explorează foarte subtil, chiar în stilul show, don’t tell, limitele naturii umane, atât fizice, cât și psihologice, lucrurile de care poate fi capabil un om și felul în care fiecare individ se poate raporta la una și aceeași traumă. Ce poate face un om din punct de vedere fizic atunci când primește motivația potrivită? Până unde este capabil să meargă (chiar literalmente, în cazul acesta)? Deși unele întâmplări din carte sunt destul de nerealiste (sau cine mai știe, până la urmă?), într-adevăr omul are un potențial fizic nebănuit atunci când primește cea mai crâncenă motivație pentru a continua.

Desigur, limitele psihologice nu sunt nici ele cruțate. Ce faci atunci când corpul nu mai poate, dar mintea încă îți merge și-ți spune că n-ai încotro și trebuie să poți? Este, oare, acest lucru mai tragic decât a-ți pierde mințile cu totul? Cât de mult rău le poți face altora din cauza (sau datorită) instinctului de autoconservare? Sau, dacă nu le faci rău, ești în stare să nu-i ajuți, să fii indiferent la suferința celor de lângă tine, știind că orice ajutor oferit lor este în detrimentul tău? Ce faci în astfel de situații? Te bucuri de moartea altora, știind că această moarte a lor îți crește ție șansele de supraviețuire? A te bucura de moartea unui om este, într-adevăr, cel mai de jos prag posibil al dezumanizării! Cartea nu-ți spune absolut nimic despre lucrurile astea, nu-ți dă nicio direcție, ci doar îți arată ce fac, cum reacționează și de ce sunt în stare oamenii atunci când se află în situații mai mult decât critice.

Panem et circenses. Nu doar psihologia Mărșăluitorilor este pusă pe tapet, ci și cea a cetățenilor obișnuiți, care urmăresc Marșul cu un interes mai mult decât obscen. În cele mai multe cazuri, spectatorii Marșului sunt prezentați ca niște animale sălbatice, lipsite de orice fel de empatie. Pentru ei, acest spectacol grotesc al Marșului este cea mai mare sursă de divertisment. Empatia față de suferința semenilor lor lipsește cu desăvârșire pentru cei mai mulți dintre ei; ba chiar tocmai această agonie a semenilor lor îi duce pe ei la extaz: „Avea să-și facă nevoile în mijlocul străzii, ca un câine maidanez, și după aceea oamenii aveau să-i adune fecalele cu șervețele de hârtie și să le pună în sticluțe, ca suveniruri. Părea imposibil ca oamenii să facă una ca asta, dar el știa că așa ceva se întâmplase“ (pp. 183-184), „Vacarmul mulțimii era acum apocaliptic. Era vuietul munților prăbușindu-se și năruindu-se, al pământului crăpându-se. Zgomotul îl strivi cu ușurință pe Garraty. L-ar fi ucis, dacă l-ar fi auzit. El, însă, nu auzi nimic altceva decât propriul glas“ (p. 269), „Mătușă-mea Hattie avea nouă copii. Nouă, Garraty! A înmormântat patru dintre ei, exact cu aceeași privire. Propriile ei vlăstare! Unora le place să-i vadă pe alții murind. Eu nu pot înțelege asta, tu poți? […] E acasă. Probabil că stă pe veranda din față, în balansoar. Nu mai poate să umble. Stă în balansoar, se leagănă și ascultă buletinele de știri de la radio. Și zâmbește de fiecare dată când aude ultimele cifre“. (p. 167). Ca orice lume distopică cu care ne-am obișnuit din literatură și din filme, cea construită de King aici nu este deloc lipsită de grotesc (unul aparte, aș putea spune).

Hunger Games vibes. Cu siguranță ați remarcat până acum câteva asemănări între ideea de „Marș Lung“ și cea de „Jocuri ale Foamei“. Și ce loc mai bun să vorbim despre asta decât după secțiunea despre panem (et circenses)? Atât lumea din Marșul cel lung, cât și cea din Jocurile foamei, sunt niște societăți distopice. În ambele este vorba despre copii, diferențele constând în numărul de participanți, în faptul că Mărșăluitorii sunt numai băieți și, cel mai important, în faptul că aceștia sunt aleși exclusiv pe bază de voluntariat. Ambele concursuri au loc la o dată fixă, au recompense care îi promit câștigătorului un rest al vieții total diferit (în sensul cel mai bun al cuvântului, cel puțin teoretic) și tot ambele sunt cel mai mare eveniment media, principala sursă de divertisment grotesc a spectatorilor. Așa cum propaganda te învață că cea mai mare onoare a vieții tale este aceea de a fi tribut în Jocurile Foamei, tot așa îți ilustrează propaganda și calitatea de mărșăluitor: „Îl felicit pe acela dintre voi care va învinge, iar învinșilor le recunosc valoarea!“ (p. 17). Dar unul dintre cele mai triste lucruri este faptul că, dacă participarea ca tribut în Jocurile Foamei nu are nicio legătură cu voința proprie, acești copii se oferă voluntari pentru a fi Mărșăluitori, neavând, astfel, pe cine altcineva învinovăți decât pe ei înșiși: „Sigur că da! încuviință McVries cu amabilitate. Toți suntem nebuni, altfel n-am mai fi aici. Credeam c-am convenit asta cu mult timp în urmă“ (p. 157), „— De asta mi-e cel mai frică! De sunetul ăsta. De ce-o facem, Garraty? Cred c-am fost nebuni!/ — Nici eu nu cred c-a existat vreun motiv bun“ (p. 236). Însă asemănarea cea mai mare cu Jocurile foamei este, totodată, și cea mai subtilă: de fapt, Marșul cel Lung, asemenea Jocurilor Foamei, nu are un câștigător real. Chiar dacă cineva câștigă Marșul, traumele fizice și psihice ale acelui om sunt mult prea severe pentru ca el să mai fie vreodată la fel.

Final ambiguu. Profit de această secțiune pentru a-mi spune aici, pe scurt, părerile despre carte. Stați liniștiți, o să-mi spun părerea despre finalul ambiguu fără să dau vreun spoiler. Marșul cel lung este o carte excepțională! Mi-a plăcut foarte mult și vă recomand energic să o citiți. Dialogurile sunt foarte bine construite (și foarte bine traduse), iar felul în care King pune pe tapet natura umană este genial. Cartea are și câteva momente șocante și unele emoționante, desigur. Probabil că ieșirea din Marș a lui Olson s-a vrut a fi un moment deopotrivă șocant și emoționant. Mărturisesc că m-a șocat puțin, dar nu prea m-a emoționat. În schimb, cea mai emoționantă părăsire a Marșului mi s-a părut cea a lui Art Baker. Deși unele lucruri din roman sunt exagerate, nu pot spune că-i găsesc cărții acesteia vreun cusur. Nici măcar finalul ambiguu. Din punctul meu de vedere (dar nu înseamnă că am neapărat dreptate), metafora din finalul cărții poate fi interpretată în două feluri: fie câștigătorul Marșului moare, fie sechelele sunt atât de grave încât nu va mai trăi vreodată cu adevărat.

Vedem și auzim ceea ce până acum doar am citit și am gândit. Sau nu. Ok. Am citit cartea, am scris recenzia și am pus subtitlul acestei secțiuni dedicate filmului. După ce am văzut filmul, însă, am adăugat acestui subtitlu o completare: „Sau nu“. Aș îndrăzni să spun că filmul nu prea este ecranizarea cărții, ci mai degrabă este aproape loosely based on it. Producătorii filmului au făcut niște schimbări față de carte, și pare că pe unele dintre ele nu le-au gândit mai deloc: actori care mie mi s-au părut a fi miscast, backstory-uri inventate și un final cu totul diferit (doar cu un foarte mic hint către metafora cărții). Maiorul apare în timpul Marșului mult mai des decât în carte. Frenezia și nebunia mulțimii lipsește aproape cu desăvârșire; de fapt, mulțimea însăși lipsește aproape cu desăvârșire. Jan, care reprezintă principalul motor pentru Garraty, este eliminată complet din peisaj.

Dar cea mai mare (și mai nepotrivită) schimbare a fost reducerea numărului de Mărșăluitori de la 100 la 50. Înțeleg faptul că filmul ar fi fost mult mai greu de făcut cu numărul original de 100 de băieți, dar când faci o astfel de schimbare apar niște consecințe grave: unele personaje trebuie să dispară, astfel că anumite personaje au fost amestecate unele cu altele. De aceea câteva personaje s-au comportat diferit față de carte, lucru aparent fără sens (dar, de fapt, comportamentul lor avea sens doar dacă mai întâi ai citit cartea și știi că ceea ce vezi pe ecran nu este personajul X din carte, ci o mixtură între personajele X și Y din carte). Iar unele personaje se comportă diferit față de carte fără a fi fost amestecate cu nimeni. O să dau doar exemplul lui McVries, care în carte este destul de ursuz (probabil pentru că știa că în film îi vor schimba complet backstory-ul); în film, însă, este un șugubăț, este sufletul petrecerii. Dacă în film vorbește numai despre iubire și frumusețea lumii, în carte nu e prea atras de aceste lucruri (mai ales de iubire): „O chema Priscilla, spuse McVries. Crezi că tu ești cu roțile-n sus? Eu am fost originalul puștiului mierlit de iubire. Ar fi trebuit să mă poreclească «Lulea»“ (p. 144). Dacă în film el vine cu ideea de a se împrieteni cu unii dintre ceilalți băieți, numindu-i „muschetari“, în carte nu este deloc încântat când vine vorba de a-și face prieteni printre Mărșăluitori (lucru complet logic în contextul Marșului), manifestând chiar repulsie față de posibilitatea de a se transforma într-un „muschetar“: „Vreau să zic că nu-i cazul să devenim Cei Trei Muschetari. Îmi place de tine și-i clar că rupi inimile fetelor frumoase. Dar, dac-o să cazi, eu n-o să te ridic“ (p. 26). Este drept că, până la urmă, nu-l lasă inima să rămână indiferent față de suferințele celor de care n-ar cum să nu se apropie sufletește, pentru că om este.

A doua consecință a înjumătățirii numărului de mărșăluitori, și cea mai gravă, este aceea că limitele pe care Mărșăluitorii trebuie să le atingă scad drastic. Atunci când ai de învins doar 49 de concurenți în loc de 99, nu mai ești nevoit să-ți împingi atât de mult limitele dincolo de care King vrea să exploreze. Cu doar 50 de oameni Marșul ar dura mai puțin și ar fi mai scurt, întrucât motivația este mai mică iar numărul de adversari care ar putea fi mai puternici decât tine se înjumătățește și el.

În concluzie, puteți urmări și filmul dacă doriți să vă destindeți într-o seară la cinema, dar păstrând în minte faptul că el nu este decât într-o mică măsură ecranizarea cărții. Dacă vreți să „gustați“ cu adevărat Marșul cel Lung tot la carte va trebui să mergeți. Iar dacă deja ați citit cartea și doriți să vedeți filmul, atunci încercați să vă detașați de carte și să priviți filmul ca pe un produs de sine stătător, pentru că dacă vă veți duce la cinema așteptându-vă să vedeți ecranizarea cărții, nu cred că asta veți vedea.

GEEKON