GEEKON

MICHAEL CRICHTON

Jurassic Park

Traducere din limba engleză de Irina Gavrilaș

București, editura Nemira, 2025, 480 p.

Ca în fiecare vară, numărul aparițiilor editoriale nu este foarte mare; în funcție de cum privim lucrurile, acest fapt poate constitui și o veste bună, întrucât nu mai suntem nevoiți să facem alegeri complicate și să triem cărțile pe care vrem să le citim în funcție de timpul limitat. Numărul mai redus de apariții, împreună cu timpul liber și atmosfera de vacanță, ne permit să ne aplecăm atenția și asupra unor povești mai incitante, mai aventuroase, mai palpitante chiar. Iar cartea despre care vreau să vă vorbesc se încadrează în cel puțin două dintre aceste categorii, dacă nu chiar în toate trei. Ultimul roman publicat de editura Nemira, Jurassic Park, nu apare întâmplător vara: pe lângă faptul că este în ton cu atmosfera văratică despre care vorbeam mai sus, apariția cărții, într-o nouă traducere, coincide perfect cu apariția noului film din seria Jurassic World, anume Jurassic World Rebirth. Desigur, legătura directă dintre acest nou film și cartea originală scrisă de Michael Crichton este infimă, dar apariția filmului ne poate deschide apetitul și dorința de a cunoaște tocmai sursa originală a ideii de dinozauri readuși la viață în lumea noastră, ne poate face să dorim să vizităm (sau să revizităm) izvorul întregii francize Jurassic Park. Și sper că o va face.

Cartea Jurassic Park a apărut pentru prima dată în 1990, în Statele Unite. A fost tradusă destul de repede (mai ales pentru vremea aceea) și în limba română, prima ediție apărând în anul 1993, la editura Elit Comentator, în traducerea Junonei Tutunea. Singura ediție pe care am mai găsit-o în limba română în afară de aceasta este cea apărută la editura Bestseller (cumpărată între timp de Bookzone) în anul 2023, cu aceeași traducere veche de 30 de ani. Se punea, deci, acut problema unei noi ediții a cărții și a unei noi traduceri, din mai multe motive, mai mult sau mai puțin evidente. În primul rând, traducerile trebuie reînnoite odată cu trecerea timpului, măcar odată la câteva zeci de ani, pentru că limbile și culturile evoluează; evident, nu substanțial într-un timp atât de scurt, dar suficient de mult pentru ca mijloacele de exprimare și posibilitățile de înțelegere ale noilor generații să facă o diferență importantă. În cuvinte mai simple, cam odată la câteva decenii este nevoie de noi traduceri care să fie „mai pe sufletul“ omului contemporan. Iar o traducere din 1993, când, by the way, în România era un fel de Vest Sălbatic în materie de orice, deci și de cărți (nici măcar nu existau legi și, dacă ar fi existat, nu avea cine să le aplice; gândiți-vă că prima lege a drepturilor de autor a fost dată abia în 1996), trebuia urgent actualizată.

Iar în al doilea rând, dacă tot am menționat Vestul Sălbatic al României anilor ’90, vă dați seama în ce condiții grafice erau scoase cărțile atunci și câtă „meserie“ se știa în domeniul editorial (și nu mă refer la editurile cu tradiție, care au rezistat și după ’89 sau au fost rebranduite, ci la cele care apăreau precum ciupercile după ploaie și dispăreau precum apăreau). Dacă vă pică în mână ediția Jurassic Park din 1993 (eu o am acasă) o să vă dați seama încă de la copertă la ce mă refer; ilustrațiile din carte sunt scanate și aruncate acolo în niște condiții grafice execrabile (dar, na, aia e, erau anii ’90). Așadar, după cum spuneam, era nevoie de o nouă ediție Jurassic Park, lucru pe care cartea asta chiar îl merita. Cumva, este același sentiment pe care-l ai atunci când vezi emisiunile acelea la televizor, le știm cu toții, în care oameni pasionați iau mașini vechi, abandonate, și le restaurează, le redau culoarea și strălucirea de odinioară și le repun în demnitatea pe care o merită.

Așadar, aș spune că Nemira s-a îngrijit din plin de „restaurarea“ acestei cărți. În primul rând, traducerea Irinei Gavrilaș este una nouă. Și chiar foarte bună. Jurassic Park nu este o carte care se traduce ușor; limbajul științific poate pune destule probleme de traducere (mai ales dacă nu ești obișnuit cu terminologia) iar unii termeni chiar nu au corespondenți direcți în limba română, astfel că a găsi cea mai bună metodă de traducere poate deveni un fapt problematic. Astfel, denumirile din vocabularul științific englez fără corespondent în limba română au fost românizate după modelul cuvintelor existente deja în jargonul științific românesc: „alleo-chemical“ a fost tradus cu „aleochimic“ (p. 114), „helotoxins“ cu „helotoxine“ iar „colchicinoids“ cu „colchicinoide“ (p. 137). De asemenea, cartea are și numeroase note explicative cu privire la limbajul științific, fie el chimic, biologic, matematic sau informatic, lucru de care edițiile precedente duceau o lipsă acută. De pildă, dinozaurii nu sunt numiți întotdeauna după specie (cum am zice „câine“, spre exemplu), ci uneori după familie (ca și cum am zice „canină“), după ordin (ca și cum am zice „carnivor“) sau chiar după clasă (ca și cum am zice „mamifer“). Astfel, era o mare nevoie de un aparat critic care să explice aceste denumiri, pentru ca cititorul să nu se încurce în ele (de ce același dinozaur este numit odată „apatozaur“ și altă dată „sauropodă“), și care este locul lor pe scara ierarhiei categoriilor biologice. Și, pentru că tot m-am referit la apatozauri, trebuie să spun că acest cuvânt nu există în vocabularul românesc, fie el de specialitate sau nu. Dinozaurii, la fel ca orice altă ființă studiată de biologie, au denumiri științifice, în limba latină, iar multe dintre aceste denumiri au fost anglicizate de-a lungul timpului; nu la fel este și cazul limbii române, din păcate… Noi am asimilat (am românizat) mult mai puține denumiri de dinozauri. Spre exemplu, Tyrannosaurus a fost asimilat în română ca „tiranozaur“, cuvânt intrat în DEX (semnul oficial al intrării în limbă a unui cuvânt este omologarea lui de către dicționare), dar Microceratus nu a fost asimilat în limba română nicicum. În consecință, denumirile dinozaurilor neintrate în uz au fost românizate de traducătoare, cu un mare succes, aș zice, după modelul celor deja asimilate; astfel, dacă Tyrannosaurus a devenit „tiranozaur“, deci cu grafie românească și fără „-us“, atunci Procompsognathus a devenit „procompsognat“, deci tot cu grafie românească și fără „-us“. Velociraptor a intrat în română ca atare, deci și Hypsilophodon a rămas ca atare (ca formă, dar cu grafie românească: hipsilofodon). Și, ca să încheiem exemplul lui Microceratus, acesta a devenit „microcerat“, cu pluralul „microcerați“ (știu că sună ciudat, dar dacă în DEX Diplodocus a intrat cu forma „diplodoc“, având pluralul „diplodoci“, atunci, urmând acest exemplu, și „microcerat“ trebuie să aibă pluralul „microcerați“). În concluzie, o traducere foarte bună!

În al doilea rând, condițiile grafice ale ilustrațiilor sunt excepționale! Nu numai că textele ilustrațiilor au fost traduse – butoanele panourilor de comandă ilustrate în carte, spre exemplu (p. 315) –, dar ilustrațiile înseși arată foarte bine, mult mai bine decât simplele scanări după original din edițiile românești precedente.

Despre acțiunea în sine a cărții nu voi vorbi foarte multe, întrucât plot-ul Jurassic Park este foarte cunoscut grație filmului omonim, apărut în anul 1993, în regia lui Steven Spielberg. Există, însă, câteva diferențe fundamentale asupra cărora aș vrea să mă opresc puțin. În primul rând, cartea mi se pare mai dark, mai serioasă. Mai ales sfârșitul mi-a dat un mic vibe de panică, gândindu-mă ce s-ar putea întâmpla în cazul în care acest scenariu ar fi real. Cartea tratează totul mult mai serios, iar explicațiile, firește, sunt mult mai detaliate decât în film.

În al doilea rând, unele personaje din carte sunt eliminate în film sau sunt contopite cu alte personaje (Ed Regis din carte este „absorbit“ în film de Donald Gennaro). Tim din carte este unul și același personaj cu Tim din film, dar Lex din carte nu are nici cea mai mică legătură cu Lex din film. Este de ajuns să spun că Lex din carte are opt ani, nu doisprezece-treisprezece ani, ca în film. Restul diferențelor dintre cele două iterații ale lui Lex vă voi lăsa pe voi să le descoperiți. Doctorul Grant nu urăște copiii, așa cum vedem în film, ci din contră, iubește copiii. Și, by the way, în carte nici nu se pune problema de vreo relație romantică între el și Ellie Sattler. Ian Malcolm este un fan favorite în film și, cel mai probabil, și în carte (mie mi-a plăcut maxim de el), și înțeleg de ce. Există, totuși, o diferență între Malcolm din film și cel din carte, un lucru care mie mi s-a părut dezamăgitor: în film, în celebra scenă cu tiranozaurul, este foarte clar faptul că Malcolm încearcă să abată atenția tiranozaurului de la copii pentru a le salva viața. Își pune viața în pericol pentru a salva viața copiilor, ceea ce este un act de eroism. În carte, însă, nu ne este clar ce face, dar pare că pur și simplu încearcă să fugă pentru a-și salva viața (gest care în film este făcut de Gennaro, iar în carte de Ed Regis), fără să-i pese de nimeni și de nimic, lucru care mi s-a părut, după cum spuneam, dezamăgitor (și chiar out of character, aș îndrăzni să spun). În carte, Gennaro este un tip musculos, de treizeci și un pic de ani, nu un aproape-bătrânel slab-băț, ca în film. În sfârșit, Hammond este mult mai martalog decât în film, din păcate… Dacă în film Hammond realizează la sfârșit că toată ideea de a recrea dinozaurii a fost o imensă greșeală, Hammond din carte susține până în ultima clipă că totul este bine, că totul este sub control, că totul poate fi reparat și nu se dezice nicio secundă de ideile lui (wtf?). Ba chiar se află într-un delir atât de profund încât să creadă și să spună că tot ceea ce s-a întâmplat pe Isla Nublar este din cauza incompetenței oamenilor cu care s-a înconjurat și pe care, în mod clar, i-a ales greșit (p. 451).

Nu toate personajele care mor în film mor și în carte și nu toate personajele care trăiesc în film trăiesc și în carte. Deci merită să citiți cartea și pentru acest aspect. De asemenea, sunt multe momente palpitante care sunt lăsate deoparte în film (cum ar fi călătoria cu barca a lui Grant, Tim și Lex, întâlnirea lor cu dactilii etc.), deci nu vă puteți bucura de ele decât dacă citiți cartea.

Sunt multe lucruri care să-ți placă la o carte precum Jurassic Park, și este evident că acele lucruri mi-au plăcut și mie. Ideea cărții a fost una ingenioasă pentru începutul anilor ’90 și este ingenioasă și acum. Pentru vremea respectivă a fost ingenioasă în sine, oricum, iar pentru vremea noastră este ingenioasă prin faptul că Michael Crichton se ocupă foarte minuțios de partea științifică. Nu e nimic deplasat sau neveridic în carte, nimic exagerat sau care să iasă din limitele științifice. Toată teoria științifică din carte este perfect valabilă, chiar dacă execuția, fie și cu tehnologia din 2025, ar fi încă imposibilă. Citind cartea, de multe ori am simțit nevoia să exclam: „E dat dracu Crichton ăsta!“ Dar, chiar și cu toată partea asta științifică, nu aș spune că lectura cărții este una greoaie. Știința are rolul ei fundamental în carte, funcționând ca un fel de fundație a întregii povești, dar este prezentă în proporții suficient de mici încât să nu încurce. De altfel, cartea este foarte bine structurată, nu mi-a dat senzația că ceva este în plus, că ceva este lungit fără rost sau că este, poate, prea mult.

Acțiunea este palpitantă și te ține cu sufletul la gură în destule momente; desigur, văzând filmul, te poți aștepta la unele lucruri, dar v-am spus deja că nu toate întâmplările din film au același deznodământ și în carte. Iar dacă ești fan dinozauri, paleontologie, sau chiar inginerie biochimică sau matematică, atunci cred că vei găsi în această carte o combinație perfectă între știință și aventură. Iar Jurassic Park îi poate atrage chiar și pe cei neinteresați de știință, care poate vor găsi acolo o pastilă științifică care li s-ar putea părea interesantă.

Mi-aș fi dorit să pot spune că Jurassic Park este o carte perfectă, dar din păcate nu este așa. Are destule hibe care pentru mine, cel puțin, au fost mai mult sau mai puțin supărătoare. Nu mă voi apleca asupra tuturor. Unul dintre inconveniente – minor, desigur – este faptul că nu aflăm clar ce s-a întâmplat cu personalul de pe insulă: îngrijitori, bucătari, ospătari, simpli muncitori etc. Aflăm că „Încă doi muncitori costaricani ajunseseră la pavilion“ (p. 371), după un apel lansat către tot personalul de pe insulă, și că (soldații) „L‑au luat deja pe Harding, împreună cu câțiva muncitori“ (p. 469); de asemenea, bilanțul ne spune că „din douăzeci și patru de persoane aflate pe insulă, opt erau moarte și alte șase dispărute“ (p. 438). Dar nu știm cum se face că cei doi paznici din centrul pentru vizitatori erau morți când Grant și copiii ajung acolo, pentru că velociraptorii intră în centru abia după sosirea acestora. Nu știm ce s-a întâmplat cu personalul de la bucătărie și din sala de mese, întrucât totul pare părăsit atunci când Grant îi lasă pe copii acolo pentru a fi în siguranță. Nu știm ce s-a întâmplat cu María, o ospătăriță frumoasă pe care se pare că doctorul Wu o cam place: „Bine, spuse Wu, aruncând o privire spre fata frumoasă și tăcută care servea masa“ (p. 246). Și este păcat că nu știm ce s-a întâmplat cu ea din moment ce autorul, prin vocea lui Hammond, ne dă detalii despre ea: „Nu e de‑aici, știi, spuse el. E haitiană. Mama ei e franțuzoaică“ (p. 248). Și dacă tot veni vorba de sala de mese și de bucătărie, cum se face că este întuneric beznă în aceste încăperi din moment ce este aproape ora prânzului? Înțeleg că este curentul oprit pe toată insula, dar sala de mese se află la subsol? Cine ar construi o sală de mese lipsită de lumină naturală? De ce ai face asta într-un complex turistic? Desigur, acest context este mult mai veridic atunci când vrei ca doi copii, de opt și unsprezece ani, să învingă un velociraptor. Această scenă este mult mai credibilă decât în film, pentru că este vorba despre un singur dinozaur, totul se desfășoară în condiții de beznă absolută iar Tim are ochelari cu vedere nocturnă, deci este mult mai credibil faptul că el și Lex reușesc să păcălească un velociraptor. Dar oare bezna din sala de mese să fie, oare, numai un plot device? Toți laboranții pare că stau o jumătate de zi la cină, după care dispar cu totul din peisaj și nu știm ce s-a mai întâmplat cu ei: „exact așa cum anticipase, tot personalul era la cină“ (p. 219), „se părea că toți laboranții erau încă la cină“ (p. 257). Pe doctorul Wu, geneticianul principal, nu pare că-l interesează de soarta lor, oricum.

Muldoon ne este prezentat la început ca fiind un bun specialist, experimentat, inteligent, calculat, precaut, și unul dintre puținii oameni care înțeleg cu adevărat cu ce au de-a face pe acea insulă (la fel ca în film): „Robert Muldoon era un bărbat impunător, de cincizeci de ani, cu mustață sură și ochi adânci, albastru‑intens. Crescut în Kenya, își petrecuse cea mai mare parte a vieții ca ghid pentru vânătorii de animale mari africane, asemenea tatălui său. Însă, din 1980, lucrase mai ales pentru organizații de conservare și proiectanți de grădini zoologice, ca specialist în fauna sălbatică. Ajunsese foarte cunoscut; un articol din London Sunday Times spunea despre el: «Ce este Robert Trent Jones pentru terenurile de golf, aceea este Robert Muldoon pentru grădinile zoologice: un proiectant cu o cunoaștere și o măiestrie neegalate»“ (pp. 184-185). Până la final, însă, ajunge să fie doar un bufon bețiv (țineți cont de faptul că incidentul de pe insulă se desfășoară pe parcursul unui weekend): „Ești beat! zise ea. Lasă‑mă pe mine“ (p. 386).

Ellie Sattler, împreună cu Ian Malcolm, grav rănit, și cu veterinarul Harding, se află într-o cameră din Pavilionul Safari, privind cum mai mulți velociraptori rod barele de oțel electrificate care protejează luminatorul din tavan, pentru a ajunge la ei: „Aș zice că mai avem zece, cincisprezece minute până când vor reuși să spargă luminatorul și să pătrundă în clădire. Și după ce intră…“ (p. 382). Stau și se uită la dinozauri ca la drobul de sare și pare că-și acceptă soarta, dar nu se gândește unul să plece în altă cameră! Desigur, asta nu ar fi însemnat mare lucru, dar măcar și-ar fi sporit șansele de supraviețuire, mai ales în contextul în care știau că doctorul Grant încearcă să repornească curentul. Iar faptul că nu-l puteau transporta pe Malcolm, acesta fiind rănit, iese din discuție, pentru că după ce curentul este repornit asta fac, oricum: „Îl mutară pe Malcolm într-o altă cameră din pavilion“ (p. 435).

Poate cele mai supărătoare trei aspecte negative ale cărții mi s-au părut următoarele:

1. După ce parcul revine sub control, Grant, Ellie și Gennaro pleacă într-o misiune sinucigașă care este cât se poate de inutilă. Din moment ce acest lucru nu apare în film nu vă voi spune despre ce este vorba, ci vă voi lăsa pe voi să descoperiți. Dar niciun om întreg la minte nu ar face asta, mai ales după ce a scăpat cu viață din mijlocul velociraptorilor și mai ales că misiunea lor este total inutilă.

2. Nu am citit The Lost World, dar în Jurassic Park Michael Crichton lasă trei fire de posibilă continuitate foarte importante și, mai ales, logice. Din ce am citit despre The Lost World, Crichton ignoră total aceste fire de continuitate și alege să învie un personaj care moare în Jurassic Park pentru a-l face protagonistul sequel-ului. Dacă-i așa, găsesc acest lucru ca fiind dezamăgitor.

3. În carte există un moment în care Muldoon, urmărit de vreo trei-patru velociraptori, se ascunde într-o conductă cu diametrul de un metru. Dinozaurii nu încap în conductă și nu pot intra după el, dar îl pândesc să iasă la ambele capete. Henry Wu, aflat în Pavilionul Safari, îi propune prin stație o soluție salvatoare: „E un Jeep în fața centrului pentru vizitatori, spuse Wu. Dacă aș conduce până acolo, te‑ai urca în el?“ (p. 374). În următoarea scenă, Muldoon este bine-mersi în Pavilionul Safari, vorbind prin stație cu doctorul Grant (pp. 381-382). Cum Dumnezeu a reușit Muldoon să iasă din acea conductă care era păzită de velociraptori la ambele capete? L-au lăsat în pace? Exclus, pentru că vedem în carte că raptorii nu renunță niciodată la prada lor. I-au făcut culoar să treacă? Cum de nu au atacat mașina lui Wu? L-au lăsat să-l scoată pe Muldoon de acolo și să-l ia în Jeep? Don’t know… Faptul că nu am văzut cum a fost salvat Muldoon mi s-a părut unul dintre cela mai mari blue balls din întreaga literatură…

În concluzie, cu toate că are și niște mici scăpări logice, Jurassic Park este o carte foarte bună! Știința nu supără, ba chiar incită, mai ales că este împachetată într-o acțiune palpitantă. Rolul științei în carte este vital, aș spune, iar cartea, după cum ziceam, este perfect proporționată: nici nu se lungește, dar nici nu lasă la o parte detaliile importante. Eu vă recomand Jurassic Park cu maxim entuziasm, cartea pretându-se pentru o lectură interesantă de vară, dar nu numai.

GEEKON