GEEKON

Ana-Cristina Popescu

Shōjo manga, nume compus din ideogramele 少女漫画, sunt, literalmente, „benzi desenate pentru fete/ale fetelor”. Asta știm majoritatea dintre cei care sunt pasionați de manga sau anime; însă mult mai puțină lume cunoaște, cu adevărat, povestea lor. Shōjo manga a plecat de la literatura „pentru fete”, prin traducerea în japoneză a unor opere renumite, din vest, precum Heidi și Little Women. Acestea au fost introduse în perioada Meiji (1868-1912), una de tranziție pentru Japonia, care tocmai încheia capitolul epocii feudale și se afla în curs de modernizare.

Primele manga de tip shōjo  au fost publicate în revistele pentru tineri de la începutul anilor 1900, timp în care autorii și artiștii de gen masculin dominau piața. Apariția publicațiilor pentru fete, care s-a amplificat în anii 1910, odată cu creșterea numărului de școli de fete, a marcat începutul erei shōjo propriu-zise. Revista pentru fete Shōjo sekai (少女世界) ‒ Lumea fetelor, a fost lansată în același an cu traducerea Little Women. Având ca principiu formativ „soție bună, mamă înțeleaptă”, această revistă își propunea să le transforme pe micile școlărițe în viitoare femei casnice. Ghidurile pentru bunele maniere, fotografia, ilustrațiile de modă, rubricile de scrisori și întrebări din partea cititoarelor ‒ toate aceste elemente au dus la crearea unul spațiu pentru tinere. Estetica acestor reviste ale anilor 1920 a avut o influență considerabilă asupra shōjo manga.

Little Women a fost în foarte mare vogă pe scena literară americană, demonstrând publicului că o femeie poate avea succes în lumea industriei editoriale în ciuda faptului că aceasta era dominată de bărbați, precum majoritatea carierelor. Tradusă în japoneză cu titlul Shōfujin (小婦人) ‒ Micuțele Domnițe, în anul 1906, a fost considerată o carte educativă, portretizând elemente ale ideologiei ryōsai kenbo (良妻賢母), în traducere „soție bună, mamă înțeleaptă”, o politică națională formată prin combinarea ideilor confucianiste asupra rolurilor femeilor cu idealurile feminității adoptate din occident. Acest concept al femeii drept conducător domestic a fost o noutate pentru japonezi, având o importanță mai mare în sistemul japonez ie (家) ca spațiu temporal al tuturor membrilor familiei, din trecut sau viitor.

Protagonista, Jo, neconvențională și ambițioasă, este și băiețoasă ‒ un tomboy, acceptată ca fiind un nou model de eroină, de proveniență Americană. Acest termen de „tomboy” este tradus ca otenba (お転婆), care avea, înainte de Războiul Ruso-Japonez (1904-1905), o conotație foarte negativă. Femeile puteau fi masculine atâta timp cât țineau minte că nu pot scăpa de îndatoririle lor ca femei. Modelul tomboy a devenit mai acceptabil din punct de vedere social în America, dar și în Japonia, în urma războiului, fetele fiind încurajate să facă sport și să mențină o stare sănătoasă (pentru propria lor sănătate? Ha ha, nu! Pentru a putea fi mame sănătoase). În ciuda faptului că Jo și Takayo (numele lui Jo în traducerea japoneză) aveau lucruri în comun, acestea prezintă și diferențe. Jo este descrisă ca având calități de bărbat, însă portretizarea lui Takayo (sau Takashi, cum preferă să fie numită ‒ un nume masculin) este mult mai axată pe masculinitate și pe respingerea feminității. În Little Women, Jo spune că „Nu pot să trec peste dezamăgirea mea de a nu fi băiat”. Takashi, în Shofujin, declară mult mai clar ceea ce simte: „Aș vrea să fiu bărbat”. Takashi se îndepărtează complet de frumusețea tradițională feminină. În ciuda acestui fapt, sacrificiul pe care îl face pentru părinți, loialitatea ei, dar și exprimarea dorinței de a merge la război dacă ar fi bărbat (patriotismul), sunt motivele pentru care lui Takashi, un personaj în totală antiteză cu imaginea convențională a femeii, i se permite să existe în sfera culturii japoneze din acea vreme. Imaginea personajului transmasc sau nonbinary este un element des întâlnit în shōjo, dar acesta e un subiect foarte vast, pe care îl lăsăm pentru altă dată (see teatrul Takarazuka Revue, în care toate personajele, inclusiv cele masculine, sunt jucate de femei, care a inspirat personaje precum Haruka din Sailor Moon și Oscar din Versailles no Bara, for starters).

Când ne gândim la o protagonistă shōjo, probabil ne vin în minte imagini cu o fată de liceu ‒ în zilele noastre pare ceva banal. Însă curentul shōjo constituie nu doar un gen de manga sau anime, ci o mișcare a culturii feminine în Japonia, un safe space, de-a lungul istoriei, al fetelor și femeilor. Imaginea școlăriței japoneze, pe care o recunoaștem cu toții din perspective mai mult sau mai puțin pozitive, a fost modelată după școlărițele erei Taishō (1912-1926). În timp ce modelul școlăriței prezenta un simbol al inocenței și purității (cu alte cuvinte, era inofensivă, chiar maleabilă), aceasta avea, de fapt, să devină un simbol al progresului și al rezistenței feminine. În urma Războiului Ruso-Japonez, guvernul era cel care stabilea și controla rolul femeii, având monopol asupra oricăror noi mișcări sociale, prin reglementarea educației și restrângerea sau chiar interzicerea drepturilor sociale și politice. Școlărița prezenta o perspectivă pozitivă asupra schimbărilor din societatea japoneză, odată cu educația femeilor, și promova o nouă convingere ‒ aceea că femeile au capacitatea de a-și controla singure viața.

Educația obligatorie a fost instaurată în anul 1872. În 1888, 28,3% dintre fete aveau acces la o formă de educație. Până în 1907, acest procent a crescut exponențial, ajungând la 96,1%. Purtarea uniformelor a fost impusă în anul 1899, standardizând hakama, care va deveni reprezentativă pentru elevele erei Taishō.

În timp ce perspectiva feminină atribuia elevelor simbolul libertății, perspectiva masculină i-a atribuit o încărcătură sexuală implicită. Imaginea școlărițelor era peste tot: în reviste, în literatură, în jurnalism ‒ liceele de fete s-au extins ‒, grupurile de fete care au fost îngrădite mai demult, în mici cercuri sociale private, puteau fi acum văzute de către public, de un grup din ce în ce mai mare de oameni. Această expunere a dus la exotizarea simbolului elevelor într-un obiect dezirabil, asupra căruia a fost proiectat un sens bizar ar erotismului.

În anul 1912 a fost introdus „Hana Densha” (花電車) ‒ Trenul Florilor^[1], primul tren din Japonia care permitea accesul exclusiv femeilor, cu scopul de a proteja elevele împotriva hărțuirii sexuale prin observarea sau atingerea acestora de către ceilalți pasageri. Mesajul acestui mijloc de transport era înscris foarte clar, pe exteriorul trenului: „Doar pentru uzul femeilor”. Numele său făcea trimitere la frumusețea tinerelor pasagere. Trenul circula în timpul orelor de vârf, pentru eleve și studente, și făcea opriri în apropierea școlilor pentru fete. „Potrivit unui articol publicat în ziarul Tokyo Asahi, din 28 ianuarie 1912, trenul de flori a fost înființat pentru a împiedica elevii de gen masculin și alți pasageri care se comportau greșit «să observe» și «să se bucure» de «siluetele frumoase» ale elevelor. Femeile au fost portretizate în postura victimelor pasive ale atenției bărbaților, incapabile de a se proteja sau de a lansa atacuri”[2]. Trenul Florilor a rămas în funcțiune până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La cerere, a fost reintrodus în circulație de câteva ori, urmat de limitarea la un singur vagon, pe o linie privată, pentru ultimul tren de noapte, după care au fost alocate mai multe vagoane și apoi, din nou, linii de sine stătătoare, păstrând același scop al Hana Densha. Acest tip de trenuri destinate exclusiv femeilor există și astăzi, în mai multe prefecturi, unele circulând doar la orele de vârf, în timp ce altele rămân în circulație pe tot parcursul zilei.

Curentul shōjo a fost deopotrivă apreciat și criticat ‒ panglicile hira hira (care flutură în vânt), florile și sclipiciul, ofereau fetelor o modalitate de escapism ‒ dar, evident, nu putem rezuma experiența feminină doar la fundițe și flori. Cuprinzând aspectele mai frumoase ale tinereții ‒ puppy love și viața de zi cu zi la școală ‒, atât shōjo manga, cât și cultura care a dus la înființarea și evoluția genului, ascund adevăruri mult mai complexe, înrădăcinate în realitatea cu care femeile din Japonia s-au confruntat de-a lungul istoriei. Ar mai fi multe de zis; poate într-un număr viitor. Până atunci, vă recomand Inuyasha, printre primele manga care au estompat granița dintre shōjo și shōnen (psst: tot autoarele shōjo au inovat și asta).

GEEKON