GEEKON

Alexandru Ene

SUZANNE COLLINS

Răsăritul în ziua extragerii

Traducere din limba engleză de Ana Veronica Mircea

București, editura Nemira, 2025, 374 p.

Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfânt din zare

Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore,

Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?

Zise Corbul: „Nevermore!“

(Edgar Allan Poe, The Raven [Corbul], traducere din limba engleză de Șt. A. Doinaș)

Pentru fanii seriei Hunger Games nu este o surpriză apariția, pe data de 18 martie 2025, a celui de-al cincilea volum al poveștii, Sunrise on the Reaping (Răsăritul în ziua extragerii). Editura Nemira a dorit ca această carte, atât de așteptată la nivel mondial, să aibă parte de o lansare internațională, ceea ce înseamnă că, pe data de 18 martie, volumul a apărut concomitent, în premieră absolută, în 30 de țări din întreaga lume, printre care și România. Desigur că Hunger Games are deja un fanbase solid pe plan mondial, astfel că unele lucruri pe care le voi spune eu în această recenzie nu vor constitui o noutate pentru unii dintre voi (dar eu le voi spune anyway, atât de dragul procesului în sine, cât și pentru că vorbesc mult uneori). Astfel, nu este o surpriză nici faptul că această carte este a cincea doar din punctul de vedere al cronologiei scrierii; ea este, de fapt, un prequel sau, mai bine spus, un prequel față de trilogia originală și totodată un sequel, dacă ne raportăm la The Ballad of Songbirds and Snakes (Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare).

Este știut, de asemenea, de mult timp faptul că acțiunea celei mai noi cărți din universul Jocurile Foamei, Răsăritul în ziua extragerii, se petrece cu douăzeci și patru de ani înaintea celei din trilogia originală și cu patruzeci de ani mai târziu decât evenimentele din Baladă. Mai exact, este vorba despre cea de-a cincizecea ediție a Jocurilor Foamei, numită The Second Quarter Quell (Al Doilea Jubileu al Pacificării). Fiecare ediție a Jocurilor Foamei care are loc odată la douăzeci și cinci de ani este una specială, aniversară, numită Quarter Quell (Jubileul Pacificării), și fiecare astfel de ediție este celebrată într-un mod deosebit. Pentru cel de-Al Doilea Jubileu al Pacificării, Capitoliul a hotărât ca fiecare district să trimită de două ori mai multe tributuri, adică doi băieți și două fete în loc de un băiat și o fată, așa cum este de obicei, în amintirea faptului că, în războiul civil, pentru fiecare soldat al Capitoliului care și-a dat viața în luptă au murit câte doi rebeli; asta înseamnă că avem un total de patruzeci și opt de tributuri.

Până aici am spus doar lucruri cunoscute; fanii Hunger Games cunosc toate aceste detalii atât din anunțurile pe care autoarea le-a făcut în spațiul public, dezvăluindu-ne câteva informații despre această nouă carte, cât și din cel de-al doilea volum al trilogiei originale, Catching Fire (Sfidarea). Mai știm, de asemenea, faptul că unul dintre tributurile Districtului 12 este nimeni altul decât Haymitch Abernathy, mentorul lui Katniss și al lui Peeta. Încă de la începutul cărții aflăm că Haymitch, în vârstă de șaisprezece ani, locuiește împreună cu mama și cu fratele lui, Sid, cu șase ani mai mic decât el. De asemenea, Haymitch are și o iubită, o fată din Stol (care a devenit sedentar, stabilindu-se în Districtul 12), de aceeași vârstă cu el, pe nume Lenore Dove. Pe cale de consecință logică, punând cap la cap tot ce cunoaștem până acum, nu este o surpriză faptul cu Haymitch va fi ales ca tribut pentru cel de-Al Doilea Jubileu al Pacificării și că va câștiga această ediție specială a Jocurilor Foamei, din moment ce va deveni mentorul lui Katniss și al lui Peeta douăzeci și patru de ani mai târziu. De asemenea, în trilogia originală vedem că Haymitch este un alcoolic singur, de unde deducem imediat că toți cei dragi ai lui vor muri până la finalul poveștii.

Pe marginea cărții s-a speculat mult în mediul online. Unele teorii ale fanilor propun varianta unui număr mai mare de naratori, printre care și Plutarch Heavensbee; deși Suzanne Collins însăși a mărturisit că Răsăritul va urmări povestea lui Haymitch, astfel de zvonuri au continuat, unii fani sperând la o carte cu narator multiplu. Îmi pare rău să-i dezamăgesc… Cartea este narată la persoana întâi, din perspectiva unui singur narator: Haymitch. Desigur, Plutarch, unul dintre personajele favorite ale fanilor, va avea o apariție și o contribuție la desfășurarea acțiunii mai mult decât considerabile.

Având în vedere atât faptul că sunt alese patruzeci și opt de tributuri în loc de douăzeci și patru, cât și faptul că Haymitch ia de la Capitoliu câte trei tesere pe an, numele lui apare în bolul pentru extragere de douăzeci de ori. Și pentru că în această ediție jubiliară a Jocurilor Foamei sunt alese de două ori mai multe tributuri, e ca și cum numele lui Haymitch ar apărea pentru extragere de patruzeci de ori. N-ar fi de mirare că este ales pentru Jocuri, nu? Și, totuși, Haymitch nu se află printre cei extrași inițial. Numele celor aleși să reprezinte Districtul 12 la Jubileul Pacificării sunt: Louella McCoy, o fetiță de doar treisprezece ani, Maysilee Donner, de aceeași vârstă cu Haymitch, cea care va deveni un personaj cheie pentru el (vom reveni asupra acestui aspect), Wyatt Callow, un misit de pariuri în vârstă de optsprezece ani, și Woodbine Chance (pp. 29-30). Dar, dacă lucrurile stau așa, cum se face că Haymitch ajunge, totuși, un tribut în jocurile foamei? Vă voi lăsa vouă emoția de a descoperi asta.

La fel ca și în Baladă, ni se înfățișează o lume nu atât de evoluată precum cea din trilogia originală: trenurile tributurilor sunt destul de vechi, cu mobilier simplu, din plastic, tehnologia și îmbrăcămintea sunt mai rudimentare și până și condițiile în care stau tributurile sunt mai precare; după cuvintele unei Apărătoare a Păcii, „Pe vremuri vă puneam în vagoane pentru vite“ (p. 62). Plutarch, pe atunci doar un regizor arondat Districtului 12 în cadrul filmărilor pentru Jocurile Foamei, se arată încă de la început binevoitor și omenos față de toate tributurile; de altfel, abia acum încep să apară în scenă reprezentanți ai Capitoliului mai puțin câinoși, precum Effie. Până la prezenta ediție a Jocurilor Foamei, tributurile sunt văzute, mai mult sau mai puțin, tot ca niște animale.

Fanii au speculat, de asemenea, că doar o parte a cărții va vorbi despre cea de-a cincizecea ediție a Jocurilor Foamei, restul volumului axându-se pe prezentarea altor povești. Din nou, și acei fani vor fi contraziși. Toată cartea va fi numai despre Jocurile Foamei. Evident, însă, că autoarea nu ne oferă o poveste simplistă, iar acțiunea este mai complicată decât simpla desfășurare a Jocurilor. O serie de evenimente, pe care nu vi le voi dezvălui aici, îl va face pe Plutarch să vadă în Haymitch un potențial rebel care merită exploatat. El este cel care îl va determina pe Haymitch să facă tot posibilul pentru a se împotrivi tiraniei Capitoliului și a pune capăt acestor grotești și inumane Jocuri ale Foamei. Pe lângă Plutarch, Haymitch mai este mânat și de îndemnurile altor oameni din anturajul lui. Iubita lui, Lenore Dove, care comite constant acte de rebeliune mai mult sau mai puțin fățișe, îi vorbește la începutul cărții despre o lume în care ziua extragerii să nu mai existe: „Ți-l poți imagina (soarele) răsărind într-o lume fără extragere?“ (p. 20). Această idee, de a împiedica soarele să mai răsară în ziua extragerii, devine pentru Haymitch un deziderat foarte important pe parcursul cărții. Ca un mic amănunt de diversitate, titlul original al cărții în limba română ar fi fost „Ziua în care nu trebuie să mai răsară soarele“, ceea ce ar fi fost foarte în acord cu ideea cărții, dar într-un mare dezacord cu forma și ideea titlului în limba engleză. De asemenea, focul care-l motivează pe Haymitch în direcția răzvrătirii față de Capitoliu provine și dintr-o replică ce-i aparține tatălui său, care a murit într-un accident din mină în urmă cu câțiva ani. Înainte de despărțire, mama lui Haymitch îi aduce aminte de momentul în care, cu ani în urmă, s-au dus cu toții în Clădirea Justiției pentru a-și lua rămas-bun de la o fată orfană care fusese aleasă ca tribut, pe nume Sarshee Whitcomb; tatăl lui Haymitch îi spusese fetei: „Nu-i lăsa să se folosească de tine, Sarshee!“ (p. 43). Aceste cuvinte devin foarte însuflețitoare pentru Haymitch în lupta lui împotriva Capitoliului de pe parcursul cărții. Nu în ultimul rând, Haymitch întâlnește mai multe personaje care îl vor ajuta și care vor fi esențiale în viitor. Beetee, spre exemplu, va fi un personaj cheie în lupta lui Haymitch împotriva Capitoliului. Vă voi lăsa pe voi să descoperiți ce presupune această luptă și care sunt celelalte personaje.

Tributurile din Districtul 12 vor primi și ele niște mentori, spre exemplu (cine crede că este vorba despre Lucy Gray Baird încă nu-l cunoaște suficient de bine pe președintele Snow :)) ). Ceea ce vă pot spune este faptul că aici se conturează alianța pe care o vedem în Sfidarea.

Așa cum spuneam mai sus, o serie de evenimente, unele independente de Haymitch, îi atrag acestuia repulsia Capitoliului încă de la bun început. Astfel, Haymitch își dă seama că singura lui șansă de a rămâne în viață și de a lupta împotriva Capitoliului este atragerea sponsorilor (aspect pe care va miza foarte mult și în mentorarea lui Katniss și a lui Peeta de mai târziu), lucru pe care încearcă să-l facă jucând rolul unei pramatii. Fanii care au citit Sfidarea și au văzut ecranizarea cărții îl știu pe tributul Haymitch ca fiind un pungaș, o pramatie, o vedetă rock extrem de plăcută de publicul din Capitoliu; aici vor vedea, însă, că toate astea nu au constituit decât un rol pe care Haymitch a fost nevoit să-l joace pentru a supraviețui.

Nu se putea ca dintr-o astfel de carte să lipsească președintele Snow. Momentele în care acesta apare sunt puține și scurte, doar unul dintre ele fiind mai de amploare. Și este și normal să fie așa din moment ce Haymitch este singurul personaj POV din carte. Văzându-l pe președintele Snow în discuția pe care o are cu Haymitch, am realizat încă o dată ce rol fenomenal a făcut Donald Sutherland și cât de bine a înțeles personajul. De la președintele Snow aflăm felul în care cei din Stol își botează copiii: „Încercările lui și ceea ce dezvăluie mi-au acrit laptele din stomac. Știe că Lenore Dove face parte din Stol; numai ei își numesc astfel copiii. Primul nume e al unei balade, al doilea al unei culori. Amber și Ivory sunt nume de familie care există. Cum a descoperit acest fapt obscur legat de o mână de muzicanți din detestabilul District 12? I l-au dezvăluit informatorii Capitoliului?“ (p. 133). În caz că nu v-ați dat seama din moto-ul acestui text, Lenore Dove își are numele din poezia lui Edgar Allan Poe, The Raven (Corbul).

Mulți fani pretind că Haymitch a trebuit să fie foarte deștept pentru a câștiga o ediție a Jocurilor Foamei cu un număr dublu de tributuri. Fără doar și poate a dat dovadă de multă inteligență, dar a și primit o doză considerabilă de ajutor și nu a dus lipsă nici de noroc. Unul dintre cei mai importanți aliați ai lui Haymitch în arenă a fost Maysilee Donner, cea mai bogată și mai răsfățată fată din oraș. Dacă la început cele două personaje sunt distante unul față de celălalt, pe parcurs încep să realizeze că cel mai bun mod de a supraviețui este conlucrarea. Maysilee dovedește că are multe talente și, în ciuda atitudinii ei (aparent) superioare, este dispusă să ajute toate tributurile din districtele cu care se aliază. Până la sfârșitul Jocurilor, Maysilee îi salvează viața lui Haymitch, ceea ce face ca legătura lor să fie mai profundă ca niciodată. Pe baza informațiilor din Sfidarea, unii fani au speculat că ar fi vorba despre o legătură romantică între Haymitch și Maysilee. Răsăritul face lumină și în acest caz, arătând că relația lor nu conține niciun strop de romantism (lucru care era, oricum, imposibil, din moment ce Lenor Dove este cu adevărat dragostea vieții lui Haymitch și invers): „Adio, Maysilee Donner, pe care am detestat-o, apoi, chiar și călcându-mi pe inimă, n-am putut să n-o respect, apoi am îndrăgit-o! Nu ca iubită sau prietenă. Ca soră, aș spune. Dar ce-nseamnă, de fapt, asta? Mă gândesc la călătoria noastră – la tot, de la schimburile noastre de comentarii răutăcioase din primele zile de după extragere până la lupta cu păsările roz. Cred că ăsta e răspunsul meu: o soră e cineva cu care te lupți și pentru care te lupți“ (p. 302). De asemenea, o altă speculație a fanilor (mult mai justă, de data aceasta) a fost aceea că Haymitch și Maysilee rup alianța până la urmă, mergând fiecare pe drumul lui. În Răsăritul vedem că acest lucru nu poate fi mai departe de adevăr. Maysilee Donner moare în brațele lui Haymitch, și este trist că cei doi nu apucă să-și spună ultimele cuvinte (nu cred că acesta este un spoiler major din moment ce Jocurile nu pot avea decât un singur câștigător, și știm foarte clar că acesta va fi Haymitch). Moartea lui Maysilee este una dintre cele mai emoționante (bine, toate sunt).

Cei care sunt obișnuiți cu stilul lui Suzanne Collins și cu atmosfera Jocurilor Foamei nu vor fi dezamăgiți de Răsăritul în ziua extragerii. Cartea păstrează elementele principale ale volumelor apărute anterior: brutalitatea Jocurilor, propaganda și totalitarismul Capitoliului, împreună cu comportamentul inuman al acestuia față de districte, senzația unei distopii ermetice, căreia n-ai cum să i te sustragi. Cel mai șocant aspect al universului Jocurilor Foamei este, fără doar și poate, faptul că tributurile sunt doar niște copii; nici în acest volum autoarea nu face rabat de la scenele brutale și de la morțile violente ale unor copii puși să se măcelărească între ei pentru distracția unor cetățeni ai Capitoliului care nu văd în ei decât niște animale. Emoția trezită de carte este măcar la fel de intensă ca în volumele precedente. Asta așteptăm de la literatură, până la urmă, de la artă în general: o emoție deosebită. De multe ori, chiar dacă știi care va fi deznodământul lucrurilor, tot aștepți să vezi cum se ajunge la acest deznodământ. Destinul Lenorei Dove, spre exemplu, este prefigurat și de poemul din care-și trage numele, ale cărui versuri sunt presărate peste tot prin paginile cărții.

Cred că este clar până acum că mi-a plăcut cartea foarte mult. Am întâmpinat, însă, și unele dificultăți personale în a înțelege anumite aspecte. N-am înțeles, spre exemplu, de ce Haymitch insistă să bage bețe în roate Capitoliului din moment ce lucrul cel mai important pentru el este, de departe, întoarcerea la familia și la dragostea lui, Lenore Dove. Înțeleg că în jurul lui sunt mulți oameni care-l atrag spre asta (printre care și personaje care vor forma viitoarea alianță din Sfidarea, după cum spuneam), dar Haymitch ar trebui să știe mai bine care sunt consecințele întărâtării Capitoliului, cu atât mai mult cu cât președintele Snow îl avertizează personal, cerându-i cât se poate de clar să înceteze. Mai mult decât atât, Haymitch îi oferă pe tavă președintelui Snow numele iubitei lui, gândindu-se că acesta oricum l-ar afla dacă ar vrea. Și atunci cu atât mai mult ar trebui să se gândească mai bine la consecințele pe care faptele lui le vor avea asupra celor dragi lui. „Îi vine mintea la cap“, ca să spunem așa, abia după terminarea Jocurilor; abia atunci, când este deja prea târziu, Haymitch decide să fie marioneta Capitoliului și să execute tot ce i se cere, asemenea unui animal de companie, pentru ca cei apropiați ai lui să nu sufere consecințele: „Mă bag în jocul lor, tachinându-mă cu sponsorii mei, pozând pentru fotografii și scriind, astfel, cel mai bun banner de care sunt capabil ca să-l conving pe președintele Snow că acum sunt de partea lui. Sunt marioneta lui. Jucăria lui. Pentru că mi-a înghețat sângele în vene la auzul ultimului său comentariu despre întoarcerea mea acasă. Ce mă așteaptă? Și, dacă mă port frumos, se poate schimba ceva?“ (p. 339).

Că tot vorbim despre președintele Snow, pot spune că nu-i înțeleg un anumit gest: el vine să vorbească cu Haymitch în casa lui Plutarch, dar momentul ales mi se pare foarte nepotrivit. Discuția dintre cei doi are loc după ce președintele Snow gustase din aceleași stridii otrăvite din care se înfruptase și Incitatus Loomy, maestrul paradei. Astfel, deși luase antidotul împotriva otrăvii, președintele Snow vine la întâlnirea cu Haymitch într-o stare foarte gravă, încât băiatul și Plutarch se tem, chiar, că va muri: vomită, transpiră foarte mult și nu se mai poate ține pe picioare. Acest lucru contravine flagrant unui principiu la care Snow ține foarte mult, anume acela de a nu fi văzut niciodată într-un moment vulnerabil de către supușii lui. Oare această discuție nu putea aștepta până a doua zi? Sau poate că președintele Snow nu-și fixase încă acest principiu, cine știe…

Arta este cea mai roditoare atunci când artistul care moșește nașterea artei în lume are, cu adevărat, ceva de spus. De aceea, poate cel mai frumos compliment pe care-l pot face acestei cărți este faptul că ea nu este scrisă doar de dragul de a mai produce niște bani sau dintr-o dorință a autoarei de a mai reveni în lumina reflectoarelor. Cartea are, într-adevăr, ceva de spus. Este important pentru fanii Jocurilor Foamei să afle și povestea lui Haymitch. Este important să vedem de ce a ajuns să fie un alcoolic singuratic, pentru a fi părtași mult mai viu la suferința lui. Așa cum spuneam, în Răsăritul vedem cum s-a format alianța din Sfidarea, ca să nu avem, cumva, impresia că toată rebeliunea este un dat sau un lucru nemuncit. În Răsăritul vedem care este legătura dintre Haymitch și părinții lui Katniss, și de ce el o îndrăgește pe fată în mod special (chiar și de ce-i spune mereu „iubito“); vedem că are un motiv, nu o face doar pentru că este o fată drăguță. Vedem, de asemenea, că „păcatul“ cel mare al lui Haymitch împotriva Capitoliului nu constă (doar) în folosirea câmpului de forță de la marginea arenei în avantajul lui. Aici vedem ce s-a întâmplat cu Lucy Gray Baird (și nu mă refer la faptul că aflăm cum anume a ajuns ea în starea și în locul în care este, ci doar vedem ce s-a ales de ea). Și nu, nu este nici mama președintei Alma Coin și nici Alma Coin însăși, în urma unor operații estetice :)) Îmi pare rău că unii fani care aveau astfel de așteptări vor fi, poate, dezamăgiți… Sper, doar, ca nimeni să nu treacă cu vederea esența cărții doar din cauza dezamăgirii că nu-i vor revedea pe Cinna sau pe Tigris (she’s one of my favorites too, I know). Și poate cel mai important input al acestei noi cărți este accentul pus pe efectele nocive ale propagandei, pe felul în care cei mulți pot fi controlați de cei puțini, iar adevărul poate fi mascat și distorsionat, lumina prezentată ca întuneric și întunericul transformat în lumină.

Știu că fanii Jocurilor Foamei așteaptă de mult timp această carte, deci recomandările mele sunt de prisos. Celor care nu au citit cărțile le recomand să înceapă cu trilogia originală, a cărei primă carte este, well, The Hunger Games (Jocurile Foamei). Și fie că sunteți fani vechi sau viitori fani ai Jocurilor Foamei, may the odds be ever in your favor!

GEEKON