GEEKON

Cosmin Vasile

Nu pot spune că sunt un mare fan al Jocurilor Olimpice, dar abia după ce s-au terminat am aflat că, în timpul deschiderilor, torța a fost plimbată pe acoperișurile pariziene de către un personaj mascat. Grație YouTube am văzut toate momentele acestui personaj și primul gând m-a dus instantaneu la Assassin’s Creed Unity (pe care, spre rușinea mea, nu am reușit să-l termin). Dacă o serie de jocuri ajunge să fie folosită drept inspirație pentru deschiderea Jocurilor Olimpice, pot spune că sunt destul de impresionat de cum evoluează această industrie.

Acum că am reușit să fac o legătură cu un eveniment recent (mulțumesc internului, care a venit cu ideea de a face referință la Unity!), pot să continui cu subiectul pe care vreau să-l abordez, anume lumea cu care interacționează jucătorul în Assassin’s Creed. Ca un gamer și history enthusiast de mic, care a crescut cu Age of Empires II, când a apărut primul AC a fost dragoste la prima vedere! Să te plimbi prin Roma în 1500, să navighezi prin Caraibe în timpul epocii de aur a pirateriei, sau să vizitezi pub-uri în Londra victoriană? COUNT ME IN!

Totuși, niciun AC nu a atins acel punct cum a făcut-o trilogia RPG (unde spun unii că Ubisoft a decăzut) Origins, Odyssey și Valhalla. Fiecare joc a atins acel punct sensibil al meu, cu perioada și locațiile care, după mine, se îmbină perfect cu povestea și cu personajul principal al fiecărui joc. Voi lua evenimentele din jocuri în ordinea lor cronologică, nu în ordinea lansării jocurilor, și voi discuta cum întreaga atmosferă îi oferă jucătorului (adică mie) o experiență specifică poveștii.

Assassin’s Creed Odyssey (o aventură mai mult sau mai puțin homerică). Ore jucate: 143

Acțiunea din Odyssey te aruncă fix în perioada Războiului Peloponesiac, ceea ce îl face să fie AC-ul cu cea mai veche poveste. Am ales să joc cu Alexios, neștiind că alegerea canonică este Kassandra, dar pot spune că, pentru mine, a fost alegerea perfectă. Pentru un mercenar care se îmbarcă (la propriu) în căutarea familiei sale pierdute, pot spune că Alexios este potrivit dacă vrei să vezi cum este îmbinat amuzamentul cu seriozitatea și cu un strop de naivitate. Printre cele mai memorabile interacțiuni pe care le-am avut au fost cele cu Alcibiade și modul amuzant în care mă convinge să fac o misiune pentru el, cu Socrate, care îmi punea la îndoială fiecare decizie prin întrebările sale și cu începutul Jocurilor Olimpice din 428 î. Hr. (looking right at you, Testikles).

Pe lângă nota asta mai lejeră și puțin comică în unele momente, Odyssey etalează și o poveste clasică a fraților separați la naștere, care ajung la extremități diferite ale dualității bun-rău. Dorind cât mai mult să o conving pe Kassandra să se întoarcă, am reușit să am finalul în care întreaga familie se reîntregește, deci un final fericit, dar care nu pare a fi, însă, cel canonic.

Totuși, unde excelează cel mai bine Odyssey este la partea de atmosferă și la lumea pe care o portretizează. Grecia Antică este atât de colorată și de dinamic reprezentată, fiecare insulă, sat, dar și orașele mari, având un nivel mai mic sau mai mare de detaliu. După câteva căutări, am aflat că cei de la Ubisoft și-au făcut destul de bine temele din punct de vedere istoric și arheologic (mai sunt câteva statui care nu sunt pictate, iar mormintele miceniene sunt repetitive, dar pot să trec cu vederea), oferind și o opțiune (Discovery Tour) care scoate partea de combat și te lasă să te plimbi prin temple sau case, unde afli informații în plus despre ceea ce vezi.

Să ne întoarcem, acum, la atmosferă. Pe lângă culorile deschise și vibrante ale Greciei, coloana sonoră este numai bună (ascult recurent Legend of the Eagle Bearer, pe care o consider printre cele mai bune piese din întreaga serie) pentru a naviga pe Marea Egee sau pentru a te cățăra pe templele de pe Acropola Atenei. În tot parcursul meu ca jucător de Odyssey, mereu simțeam acea poftă de aventură și de a explora fiecare colțișor al hărții, lucru care cred că a fost și intenționat de către cei de la Ubisoft. Assassin’s Creed Odyssey m-a determinat, pur și simplu, să plec în propria odisee (got the right word), de la misterioasele ruine din Knossos, până în pădurile din nordul Greciei.

Assassin’s Creed Origins (Pe nisipurile fierbinți din Bulg… Egiptul Ptolemeic). Ore jucate: 62

Avansând în timp, ajungem în Egiptul secolului I î. Hr. Comparativ cu Odyssey, Origins este puțin mai serios, optând pentru o poveste de răzbunare care stă la baza formării organizației asasinilor. Bayek, personajul principal, este un medjay, un fel de om al legii, care își părăsește zona de proveniență pentru a se răzbuna pe „Ordinul celor Antici”, un fel de premergători ai templierilor din jocurile viitoare, care au rolul de antagoniști. Nu pot spune că liderul ordinului m-a impresionat. Speram mai mult să fie Caesar.

Dacă Odyssey este unchiul acela de la masa în familie, cu toate glumele și nebuniile posibile, Origins este primul copil din familie care a terminat facultatea cu note mari și e angajat. Fiind și povestea de așa natură, Bayek abordează fiecare interacțiune foarte serios, încercând să mențină vie tradiția de protector al Egiptului. Seriozitatea se simte și în atmosfera pe care jocul o creează prin coloana sonoră (piesa Return of the Medjay m-a transpus în sandalele lui Bayek) și portretizarea diferențelor dintre egipteni și greci (și romani). Cât am jucat Origins, am putut împărți Egiptul în două:

1. Alexandria și zonele cu influență elenistică mare, unde se vede prototipul orașelor grecești folosite ulterior pentru Odyssey.
2. Zonele de periferie și cele din sudul hărții, unde egiptenii, majoritari, sunt afectați mai mult sau mai puțin de noul mod de viață al grecilor, la care trebuie să se adapteze și ei.

În afară de orașele mari (Alexandria și Cirene), unde paleta de culori este asemănătoare cu cea din Odyssey, restul zonelor se axează foarte mult pe culorile maro, galben și derivatele lor. Acest lucru nu m-a deranjat, ci dimpotrivă, a contribuit la starea mai serioasă, pe care am abordat-o în timp ce jucam.

Pe lângă seriozitatea pe care mi-a indus-o Origins, senzația de mister când explorezi a fost acel ceva care m-a ținut mereu în suspans. Fie că mergi printr-un templu dedicat lui Sobek din Krokodilopolis, unde (surprinzător sau nu) trebuie să te lupți cu mai mulți crocodili, prin ruinele din deșert care îți pot da diverse halucinații (un detaliu foarte mișto), sau chiar prin piramidele din Giza, mereu am simțit un văl de mister, pe care încercam să-l investighez.

Assassin’s Creed Valhalla (Trăind visul viking). Ore jucate: 86

Menținând gluma cu masa în familie, aș putea spune că Valhalla este copilul mijlociu care a fost lăsat să facă, în mare parte, tot ce vrea. L-am început când încă primea recenzii negative de la jucători (nu că acum ar primi cele mai bune recenzii), dar pot spune că este al doilea în topul meu. Tot este readus în discuție argumentul că nu are un bun sistem de stealth, sau că povestea din joc nu are legătură cu povestea întregii serii. După cât am jucat Valhalla, pot să spun că are un sistem de stealth bine pus la punct (mai ales mecanica de a avea o mantie pe care să o porți când vrei să te strecori printre gărzi), iar povestea este una bună, oferindu-i, personajului contemporan cu noi (Layla), un final cel puțin interesant.

Ultimul joc din trilogia RPG m-a trimis în Anglia, în timpul expansiunilor vikinge din secolul al IX-lea, lucru care m-a prins instant, fiind îndrăgostit de seria de cărți The Last Kingdom. Eivor, personajul principal în cadrul poveștii, pare puțin cam rigidă, pentru ca apoi, în interacțiunea din misiunile secundare, să îmi placă mai mult spiritul ei (da, acum am făcut alegerea canonică) aventuros și cu o personalitate vulcanică (ca să nu zic „din topor”). Plecată din fiordurile Norvegiei alături de Sigurd și clanul lui, ea ajunge în Anglia, unde își fac cu toții (mai mult o cuceresc) o nouă așezare (Ravensthorpe, care este chiar un sat real din Anglia). Din punctul de vedere al poveștii principale, Eivor mai mult reacționează decât acționează, mai ales în secțiunea când trebuie să îl salveze pe Sigurd, pentru ca apoi, spre final, să se poată desprinde (asta dacă dorește și jucătorul) de Sigurd.

Cei de la Ubisoft au lansat, acum ceva timp, niște fun facts despre drumul pe care l-a parcurs Valhalla până la lansare, iar unul mi-a rămas în minte până acum, anume că Anglia reprezentată în Valhalla a fost intenționată ca o lume romană post-apocaliptică. Pot spune că au nimerit perfect acea atmosferă! De la ruinele vilelor romane din sudul Angliei și până la zidul lui Hadrian, am explorat diverse rămășițe ale Imperiului Roman, lucru care m-a fascinat. După un anumit moment al poveștii, am mers din punctul cel mai vestic al zidului lui Hadrian până în cel mai estic, aprinzând fiecare rug de semnalizare pe care îl întâlneam. Doar senzația pe care ar fi avut-o un viking care merge pe acest simbol al Romei m-a făcut să îmi placă la maximum acest joc! Mai poți colecționa artefacte romane pentru a debloca un scut la final. Totuși, îmi pare rău că artefactele nu au fost individualizate și sunt doar niște măști; ar fi fost interesant să găsești obiecte precum o fibulă, niște monede romane sau chiar un coif.

Revenind la atmosferă, pare că Valhalla a mers pe urmele predecesorului (Odyssey) și a reintrodus dorința asta de aventură și de explorare. În același timp, Eivor este viking, deci trebuie să mai atace și câteva așezări pentru a putea aduce resurse înapoi la Ravensthorpe, cu scopul de a-l dezvolta.

Lăsând la o parte acele mici abateri de la acuratețea istorică, coloana sonoră, mai ales când navighezi pe râurile din Anglia, este minunată (aici nu m-am putut hotărî asupra unei piese anume; toate piesele cântate de Einar Selvik sunt perfecte), făcându-mă să îmi petrec ore întregi doar explorând pe râuri. Mai sunt și poveștile spuse în timp ce navighezi, ceea ce aduce un strop de atașament față de echipajul lui Eivor.

Gânduri de final

Pentru mine, trilogia RPG a readus la suprafață copilul care a fost atras de Ezio în această serie. Are și minusuri, dar atmosfera pe care fiecare joc o creează se potrivește perfect cu povestea și cu personajele. De la misterul deșertului Egiptean, până la aventura (chiar comică, uneori) pe insulele însorite ale Greciei Antice, și chiar la explorarea Angliei și construirea unei noi case, pot spune că aceste trei jocuri trebuie încercate, mai ales dacă ești pasionat de una din aceste trei perioade istorice sau dacă vrei să încerci un open world imens!

GEEKON